De ce iubesc Romania?

Azi e zi de la multi ani. Patriotism in floare, parada militara, politicieni, mandrie nationala. Televiziunile se intrec in a fi care mai de care primele in a ne insufla mandria de a fi roman, de a ne arata cate lucruri minunate sunt in tara asta, cat de bine e aici. Asa ca m-am gandit care sunt lucrurile care imi plac mie aici …

1) Legea si ordinea. E clar ca se respecta si e aceiasi pentru toti. Intodeauna te poti baza pe politie sa sara dintr-un boschet cu radarul. Sau sa scapi fara probleme daca ai bani si ai omorat oameni cu masina. Sau sa ti se zica in fata sa rezolvi amiabil si sa dai tu cu spatele pe o strada cu sens unic. Sau sa auzi ca asta e, bataia e rupta din rai, judecata a mai buna e aia de apoi, interlopii stau pe cai mari si cotizeaza la procurori si judecatori, vamesii au Ferrari din salarii de 600 de euro pe luna, si statul sta. Adica unde in lumea asta din emisfera nordica mai poti avea o astfel de situatie? Ai banu' parchezi gipanu in mijlocu' intersectiei.

2) Politicienii mandria tarii. Serios acum, sunt toti niste modele. Te uiti la ei si te minunezi de cat de corupti pot fi. Au dus furatul si coruptia la rang de arta. Suntem recunoscuti in lume pentru asta, e o carte de vizita increbilia. Mai avem un pic si facem universitati, in care politicieni cu grade doctorale obnitute in urma unor cercetari asidue a fenomenului de plagiat or sa invete lumea intreaga cum poti sa furi ca in codru fara sa iti crape obrazul.

3) Educatia. Cine mai are un Vanghelie? Sau o EBA? Ca sa nu vorbim de apelativele pe care si le permite un sef de stat. Suntem in top la educatia din scoli. Top de top. Mai buni ca noi nu-i nimeni. Singurul loc unde suntem mai buni decat in scoli e educatia de acasa. In metrou, in magazine, pe strada, in stadioane, unde te uiti te uimeste buna crestere si inteligenta majoritatii. Hartii pe jos? Nu o sa vezi? Tigarile se arunca doar la cos si NU se fumeaza in spitale (cel putin asa scrie …). Suntem campioni la cumparat carti nu la ascultat manele. Si la cumparat sapun suntem in top. In partea de jos, la mare lupta cu Burkina Faso, Trinidad si ale tari din lumea a treia care nu au apa.

4) Muzica moka ca la noi la nimenea. Guta si Salam sunt peste tot. Asculti pe gratis in metrou sau in tramvai, ca acum pustimea are telefoane. Daca cumva ai reusit sa scapi de maneaua din mijlocu de transport si mergi cu masina personala, vine manelistu vietii langa tine la semafor cu geamurile deschise si muzica la maxim. Ar da zile de la el, ca creier si bun simt nu are de unde sa dea. Vrei si tu sa te plimbi in parc? Din terasa in terasa fara numar, club dupa club, cu pitipoance si ghertoi. De mare angajament. Maxim … ca Minodora.

5) Miorita noastra cea de toate zilele. Noi nu luptam pentru ce vrem. Asteptam sa vina de la stat, de la comunitatea europeana sau de la Dumnezeu. De oriunde, numa sa vina, sa aiba gura noastra ce sa manance. Lumea e rea, ca nu e locuri de munca. Nu conteaza ca nu stii sa faci nimic. Cand iti sa omu o matura in brate, dai 2 ore din ea si vrei sa fi platit cat pentru 8. De abia stii sa scrii cand termini liceul, nu iei bacul da vrei sa te angajezi. Termini facultatea fara sa citesti o carte si vrei 1000 de euro pe luna. Lasa ca o sa vina vremuri bune. Pana atunci hai sa mai stam un pic sa nu facem nimic. Nu de alta, dar sa nu fim obositi cand o sa vina binele.

Printre toate astea sunt si oamnei care incearca sa traiasca. Care muncesc zi de zi si fac slalom printr-o majoritate ce lasa bara din ce in ce mai jos. Cei care ajung sa fie atat de scarbiti de sistem isi fac bagajele si pleaca. Idealistii incearca sa schimbe ceva, iar restul supravietuiesc si din ce in ce mai des rabufnesc. Nu avem vana, suntem paralzati si delasatori. Mi-ar fi placut sa vad 5000 de profesori care isi dau demisia toti in aceiasi zi. Sau 5000 de medici. Asa, incet incet ne cernem spre alte zari, sau ne incapatanam sa ramanem aici. Si din toate astea ne ramane doar mistoul. Capacitatea de a ne uita la toate relele si de a rade de ele, de a zambi cand vedem nesimtire si prostie, de glumi cand vedem aroganta si lipsa de educatie. Si chiar daca nu suntem veseli, putem spune cu mana pe inima ca in Romania nu te poti plictisi.

De ziua nationala, numai de bine … 

Farmacia magica sau noi idei de afaceri

Durere de cap de vreo doua zile. Durere de apuca dracii si iti vine sa te urci pe pereti. Nurofenul o gaseste, desi reclama zice ca da. Antinevralgicul probabil ca functioneaza doar pe dureri romanesti si asta e straina. Cine stie? Pai in mod normal farmacistul de la colt.

Zis si facut, farmacia e deschisa de curand, ca aia veche cu doamnele alea dragute care stiau toate tabieturile in materie de medicamente a dat faliment. Asta e nou nouta, cu brand, cu firma cu un domn si o doamna in spatele mobilierului din pal.

Vreti un card? Nu ca ma doare capul. Cum va doare capul. De innebunesc  … de aici din fata de la ochi, pana in spate. Si am luat nurofen, antinevralgic tot ce era analgezic si aveam prin casa, dar nu trece. Apoi urmeaza cascatul, ca na munca multa oboseala omului.

Recomandarea este fascinata, mioritica, demna de gradina carpatilor. Pai vad ca cascati poate ca o fi un deochi. Ati incercat cu un Tatal Nostru? Halucinant …

Asa ca astept cu nerabdare sa gasesc in farmacii raionul cu vrajitoare, cutii de chibrite si apa sfintiita, serivcii profesionale de deochi si preotul si maicutele de rigoare pentru Tatal Nostru sau alte acatiste pentru deochi, pilule cu iarba magica si ceaiuri sfiitite. Bineinteles toate cu binecuvantarea Patriarhiei, a urmaselor mamei omida si a cui o mai fi interesat de valorile religioase si magice ale acestui popor. Mina de aur, diferentiator intre competitori, bani fara numar. Se baga careva in afacere? 

Minus 7

El este vecinul meu de la 7. Un mare om, un mare caracter, plin de bunatate pentru semenii lui. Nimic nu poate sa-i egaleze alturismul, este atat de dornic de a darui incat e imposibil sa-i stea ceva in cale. Nici macar bunul simt nu ii poate sta in cale. Nimic. Doar generozitate fara limite.

Dupa spusele lui din 1986, adica de cand e blocul si cand inca era un mic mucos, el fumeaza in lift si in scara. Pentru ca poate ca asa vrea el, vecinul ce imparte totul cu noi. Degeaba ai rugaminti desarte, degeaba incepi cu va rog frumos, el nu intelege rugamintile colocatariolor de scara. El nu intelege de ce nu poate sa ne ajute sa fumam pe gratis, pe banii lui de bun samaritean. De ce am vrea sa folosim pronumele de politete cand exista bre, fraiere, smechere, sau alte apelative de mare angajament social. Adica dumneavoastra nu e suficient de cald, nu e suficient de social, nu are aceea apropiere de care el are nevoie.

Nu poate intelege cum de noi, ceilalti, nu vrem sa apreciem generozitatea sa, cum de ne permitem sa-l rugam frumos sa nu mai fumeze. Pai ce e vina lui ca ne apuca tusea in lift? El fumeaza tigari bune, ca are bani, ce pana lui. Se vede si in poza, e om de calitate, cu retorica si inteligenta … emotionala.

Acum pe bune, ce sa ii faci unui astfel de grobian? L-am rugat frumos, i-am vorbit calm incercand sa  explic ca nu e ok pentru restul ca el sa fumeze in lift. A doua oara am ridicat vocea, apoi am sunat la politia comunitara, care aproape mi-a ras in fata (pe banii mei). A treia oara i-am zis ca e nesimtit, si mi-a zis sa-l dau in judecata. Ce poti sa-i faci unui astfel de nesimtit? Sa-l bati? Sa te bazezi pe lege (asta e retorica)? Sa ii vopsesti usa in fiecare zi pana cand intelege mesajul? Sa-ti faci dreptate singur?

Da … el este vecinul meu de la 7. Adica exact numarul de ani care ii lipsesc, desi ii are trecuti in buletin.

Fara regrete, doar cu dor

Acum vreo cateva saptamani, seful meu m-a intrebat daca regret ca am plecat de la Adobe. I-am raspuns ca nu, dar sunt lucruri de acolo care imi lipsesc. Vineri m-am intalnit cu ceea ce-mi lipsea, la o bere la Oscar's. O parte din fosti mei colegi, langa care am trait aproape 3 ani de bune si rele, dar mai ales de zambete.

A fost mult fum.Si muzica de cand eram in liceu. Si berea nu a fost extraordinara. Si nici mancarea. Dar a fost prea putin timp, si tare as fi vrut sa fie o seara ma lunga. Mi-a fost dor de ei, si de cei care au fost la bere si de cei care nu au venit. Si a trecut prea mult timp de cand nu ii vazusem. Mie imi place sa nu repet greselile asa ca nu o sa mai astept 3 luni pana la urmatoarea iesire. Am ajuns cumva sa povestim ce cei care au ramas in aceiasi masura ca si de cei care au plecat. Am ajuns sa le povstesc de fostii colegi de la Adobe, acum la Microsoft cu care ma vazusem cu mai putin de jumatate de luna in urma in Redmond. Si toate s-au legat, si pentru cateva ore am ras, am glumit, am vorbit serios, am povestit si am ascultat. Si a fost frumos ...

Cand omul pentru care am revenit la Bitdefender m-a intrebat ce imi lipseste cel mai mult am raspuns sincer: colegii de acolo. La fel de sincer cum am raspuns si cand m-a intrebat de ce m-as intoarce la Bitdefender. Raspunsul a fost intodeauna acelasi: oamenii cu care lucrez, multi dintre ei amici si cativa pe care am onoarea sa ii numesc prieteni.

Doua povesti

Ultima zi de facultate, el si ea se intalnesc. Aici porneste o poveste de dragoste frumoasa, care nu se consuma imediat ci se intinde o viata intreaga. Ajung cei mai buni prieteni, 2 oameni care se iubesc, fiecare in felul sau si care se intalnesc sau isi vorbesc in fiecare an in aceiasi zi. Ea il iubeste, el prefera intai sa traiasca nebuneste, sa-si arunce viata pe fereastra. Dupa multi ani si multa suferinta, dupa cautari si certuri el are curajul sa o iubeasca complet. Emotionat, ea era deja cu un altul, mai frumos, mai cuminte, mai bun, dar il alege pe el. Au doi ani frumosi, fericiti, in care isi traiesc dragostea pe care ar fi putut sa o traisca toata viata. Apoi ea moare.

El este prins intr-o casatorie cu o femeie pe care o iubeste, dar de care nu mai e indragostit. Ea este o femeie speciala, singura si frumoasa. Din intamplare ajung sa fie prieteni cativa ani, apoi se indragostesc si isi incep povestea de iubire. El e prins intre cele doua femei pe care le iubeste, intre datorie si fericire, intre siguranta si nebunia vietii. Ea il asteapta o perioada, apoi isi cauta visele in alta parte. El se urca in avion, fuge dupa ea sa-i zica ca o iubeste si ca o vrea, dar e prea tarziu, e prea ranit dupa ce o vede in bratele altuia si renunta. Se intoarce acasa. Ea e inselata, mintita, umilita de barbatul pe care il alesese si se urca in avion sa vina inapoi. Avionul nu mai ajunge niciodata, lucruri raman nespuse, fericirea a murit.

Doua povesti despre iubire, doua povesti despre lasitatea barbatilor, doua povesti cu fericire tragica in care femeia moare la final. De ce mai nou povestile de dragoste care sunt scrise se sfarsesc prin moartea unuia dintre ei? Nu exista oare dragoste eterna? De ce azi dragostea dureaza 3 ani iar in povesti craiesele si feti frumosii traiesc fericiti pana la adanci batraneti?

Visam la povesti din copilarie si citim carti scrise azi (si da ... ambele povesti sunt din carti scrise in ultimii ani). Avem dorinte din povesti dar zi de zi traim intr-o lume in care termen lung inseamna 2 ani. Chiar trebuie sa omoram personajele pentru ca altfel dragostea ar deveni banala?

Citesc mult, si uneori am nevoie de povesti pentru copii mari. Fantasy, dragoni, magie. Deobicei binele invinge la sfarsit, dupa mult chin si suferinta, dar triumfa. Dragostea ramane si supravietuieste. Cred ca avem nevoie de povestile astea, pentru ca altfel o sa ajungem sa credem ca e imposibil.

Timp de vise

- Am mult de munca, prea mult. Ma simt sufocat, obosit, rupt de viata si de oameni. Citesc despre prieteni pe facebook, berea o beau singur seara, adorm cu televizorul deschis si nu am mai citit un roman bun de 1 an. Pana si cu tine schimb 2 cuvinte pe mess odata la cateva luni. Sunt corporatist, m-am bagat si in nebunia asta de MBA acum si nu mai stiu pentru ce…
- Ce vrei de la viata?
- Nu stiu ce o sa fac …
- Nu e vorba despre ce o sa faci, ci e vorba despre ce vrei, ce visezi?
- Nu am timp sa ma gandesc la asta.

Cand nu mai ai timp de vise inseamna ca ai trecut linia. Orice altceva e reparabil si recuperabil, fara vise esti orb, surd si singur … pur si simplu nu mai esti.

Unfriend

Acum ceva timp m-a apucat curatenia pe faisbuc. Am luat la mana sutele de contacte si am zis ca gata, fac ordine, le asez, scap de zgomot. Cand am gasit primul pretendent la sters am dat click pe lista si m-am trezit ca nu e delete, nu e remove ci „unfriend”. Un fel de dezimprietenire, imi iau jucariile si plec, nu ma mai lasa mama sa joc cu tine. Dupa un pic de gandire am zis ca e prea mult sa dau unfriend, din doua motive:

In primul rand omul nu era prieten, nici macar amic ci eram tangential din acelasi oras, acelasi liceu si aveam in comun vreo 10 oamnei. Sigur ca ne salutam pe strada si la scoala, dar NU am fost prieteni niciodata, deci n-am cu sa dau „unfriend”

In al doilea rand asta e personala. Adica daca tot e sa zic ca nu mai sunt prieten cu cineva trebuie sa insemne ceva pentru mine. Pe faisbuc am prieteni si cunostiinte. Toti au aceiasi eticheta de „prieten” , dar pentru mine sa te consider prieten chiar insemana mult si ar fi foarte grav sa ajung sa zic … de azi nu mai sunt prieten cu tine. Chiar si pe faisbuc.

Asa ca i-am impartit in liste si am adunat exact 15 oameni in lista de close friends. Cei cu zgomot au ajuns la cunostiinte, colegi, munca si alte etichete de astea. Asta mi-a permis sa fac curat in feed si sa-mi pastrez in acelasi timp ideea mea despre cuvinte.

Ieri insa am dat click. Am facut pasul asta pentru cineva care conta. Pentru cineva care merita sa folosesc „unfriend”, din orice perspectiva ai privi lucrurile. A fost greu, a fost la nervi, inca ma mai gandesc la asta. E un pas mare si nu-l iau usor, e mult mai mult decat un click. Si e infinit mai greu sa-ti faci curat in viata decat pe faisbuc, si mult mult mai trist. Cel putin pentru mine.

Si da, in era asta digitala am sters contactul si din mess, am adaugat adresele de mail in regulile de spam si am sters numarul din telefon. Dintre toate, cel mai greu a fost insa sa dau unfriend. Pentru ca dincolo de toata ciorba socio-digitala, asta am facut: am reununtat la un prieten, si stiu sigur ca o sa imi fie dor ... and I didn't fucking LIKE it!

Omul negru

Emotionalul e bun, e al naibii de bun. Si de cele mai multe ori este gresit, nedrept, obtuz si negativ. Sa zicem ca ai gresit fata de o persoana apropiata la un moment dat. Sau a fost invers. Sau ambele. Sa zicem ca inca exista o suparare, mare sau mica care se agata de interactiunea dintre voi, care umbreste.

Si la un moment dat ceva rau se intampla. Emotional sau fizic, oricum ar fi unul dintre cei doi nu e bine, se simte rau, e jos de tot si are nevoie de ajutor. Si tu vrei sa-l ajuti, sa fi acolo sa il susti sa se ridice. Dar e umbra. Celalat presupune, te crede rau, citeste printre randuri lucruri care nu sunt, nu se poate distanta de ceea ce crede, nu crede ca esti cu adevarat langa el. Presupunerile deranjeaza, enrveraza, intristeaza si te fac sa te indepartezi. Vrei un pod, vrei sa ajuti. Cat esti pregatit sa platesti pentru asta? Cat de mult merita sa somatizezi din perceptia negativa a celuilat pentru a-l ajuta?

Trebuie sa fi rational. Sa lasi dracului emotionalul acasa, altfel nu o sa mearga. Vrei sa ajuti, dar esti omul negru. Jumatate din ce zici irita pentru ca celalalt are alti ochelari decat ai tu. Si iti zici ok, las emotia mea deoparte, nu ma enervez, inteleg ca e greu pentru tine si o sa inghit ... si apoi, dupa un timp, cand celalalt nu vede podul ci doar gropi si scanduri lipsa rationalul o sa ajunga sa te sacaie cu o intrbare ... daca la ficare cuvant pe care il scoti exista o sansa mare sa fi perceput ca omul negru atunci ... chiar ajuti sau mai rau faci?

Cu ce raspuzi la asta? Cu mintea sau cu sufletul? Pentru ca sunt exclusive.

Leadership

Saptamana trecuta am fost intrebat cum as defini un leader. Si cum era intr-un curs in care se discuta despre management si leadership am dat o definitie aproape de manual. Azi mi-am dat seama ca trebuie sa o schimb.
Imi ajung degetele de la o mana ca sa numar oamenii cu adevarat inspirationali cu care am avut sansa sa lucrez (chiar mai putin de 5). Pentru unul dintre ei am ales in toamna sa-mi schimb jobul. Imi ajung  cele 10 degete ca sa-i numar pe oamenii cu adevarat inspirationali pe care i-am vazut sau i-am auzit.

Azi Alastair Mitchell a fost foarte aproape. A fost o singura prezentare, dar a umplut sala, si a facut asta intr-un mod relaxant, pozitiv, neagresiv. Subiectul nu a fost interesant pentru mine, insa prezentatorul mai mult decat a compensat lipsa de lipici. A stiut sa ma convinga, sa ma prinda, sa ma faca sa ma simt bine si relaxat fara a fi energetic sau expansiv. La final m-am trezit spunandu-mi in gand: mi-ar placea sa lucrez pentru omul asta.
Asta inseamna leadership. La dracu … asta inseamna o companie. Oameni care te fac sa vi cu placere la munca. Oameni care te inspira si stiu sa tina in priza cu eleganta si naturalete, fara a fi dictatori. Ei te pot face sa fi loial si pasionat mai mult decat orice salariu sau pachet de beneficii.

Asa ca asta e noua mea definitie pentru un lider: Omul pe care nu poti refuzi atunci cand iti cere sa i te alaturi ca sa schimbati lumea impreuna. Chiar si pe gratis…

Poate ca prima mea impresie a fost gresita. Poate ca omul de azi nu e asa. Stiu insa sigur ca nu a fost emotionala, si mai mult decat atat … stiu ca a fost impartasita de multi dintre cei de la how to web.

Fara GPS

Azi m-am ratacit in Dobrogea. Nu a fost o zi cu soare, erau norii prea desi ca sa lase mai mult de cateva pete de lumina sa atinga verdele crud de pe campuri. Am cutreierat prin sate nestiute, cu biserici in varf de deal, pline de oameni care isi imparteau ziua intre Dumnezeu si  referendum. Am hoinarit pe drumuri bune cu gropi si drumuri proaste cu asfalt, printre culori de toamna si miros de sate, cu intersectii blocate de vaci sau oi, cu serpentine nesemnalizate si carute in varf de panta. Am ratacit cateva ore pana in Vama Veche, din dor de nisip si apa de turcoaz si raze de soare.

Si soarele a iesit un pic, cat sa zambeasca si sa-mi aduca ochelarii pe ochi, cat sa-si arunce razele filtrate pe plaja si sa umple de culori nisipul, ca in fiecare toamna tarzie pe o plaja pustie. Azi nu a fost o zi normala pentru ca magica si fabuloasa cerhana cu chefal, icre si nectar bulgaresc luase o pauza, desi era deschisa pe tot parcursul anului.

E prea frumoasa plaja. Prea plina de scoici si de culoare, ca o femeie frumoasa ce isi schimba garderoba cu fiecare nor ce trece. Si pentru ca nu toate culorile sunt la fel si pestii nu vor sa manance chiar orice, frutuna a mai adus ceva cu ea … o portocala.

E seara si sunt in Bucuresti. Si imi lipseste marea …

Despre iubire

E inalt si blond, imbracat intr-un sacou gri inchis cu un palton peste si o carte in mana. E din alt flim, face nota aparte in tramvai, nu se potriveste deloc cu scaunele rosii si mizeria de pe jos. Curat, unghii impecabile, pieptanat cuminte, ochi albastri si zambet perfect.

Citesc o carte in engleza, despre asasini si tarmuri mitice, ca mai toate povestile pentru copii mari cu care imi omor uneori orele. Se aseaza pe scaunul din fata mea, zambeste si deschide discutia. Il cheama Dorian, e American si ma intreaba in engleza daca l-am gasit pe Dumnezeu in viata mea…

- Nu l-am pierdut niciodata, deci n-aveam de ce sa-l gasesc ... raspuns sec de cliseu de film.
- Deci Dumnezeu este in viata ta, te iubeste si iti zambeste
- Azi imi zambeste soarele si asta poate fi parte din Dumnezeu daca ti neaparat sa fie
- Il iubesti pe Dumnezeu?, ma intreba Dorian scotand din rucsac o biblie, care sigur e un pic diferita in punctele esentiale de versiunea lui King James
- Nu, raspund asteptand mingea la fileu…
- Insa Dumnezeu te iubeste!
- Nu cred, pentru ca Dumnezeu nu ma cunoaste si nu poti iubi ceva ce nu cunosti!
- Dumnezeu ii iubeste pe toti copii lui … si dechide cartea incercand parca sa-mi demonstreze ceva
- Dorian, inchide cartea, i-am zis. Daca vrei sa-mi demonstrezi ca Dumnezeu e capabil de iubire du-te intr-un spital, gaseste un copil bolnav de cancer in faza terminala, uita-te in ochii lui si ai parintilor lui si zi-le ca Dumnezeu ii iubeste! Si daca dupa experienta asta tu poti sa crezi ca Dumnezeu ne iubeste pe toti atunci avem definitii diferite despre ce inseamna iubire!

A mai vorbit o vreme, incercand sa ma convinga, insa nu am mai raspuns nimic. Apoi a schimbat tramvaiul. Poate ca are dreptate si Dumnezeu ne iubeste pe toti, dar nu este atent. Poate ca dragoste fara suferinta nu se poate. Poate ca de asta refuz sa-l iubesc … pentru ca doar cei pe care ii lasi in inima ta te pot rani. Iar eu cred ca am dus destul si am avut meciurile mele cu El. Prea multe ca sa-l mai cred capabil de iubire …

Entuziasm

In Seattle ploua mult. Cu stropi mici, mocaneste picatura cu picatura, pana cand ai impresia ca apa iti intra prin pori. Culorile sunt incredibile, verde amestecat cu culori de toamna care se aprind atunci cand soarele reuseste sa treaca de nori. Cel mai des insa ai deasupra capului nori grei care apasa plumb. 

Aseara am iesit la bere la Joey's in Bellevue. Bere buna, mancare buna, chelnerite atipice pentru SUA, si un grup de acasa. Cativa dintre ei mi-au fost colegi pana acum ceva timp. Tineri sau mai experimentati, cu vechime de cateva saptamani sau ani, ne-am adunat langa o halba de bere. Au curs povesti despre cum e, despre ce au mai facut, cum s-au acomodat, ce au mai patit. Prea putine zambete pentru mine, prea putina caterinca. Viata e mai buna, e liniste, e pace si relaxare, lucrurile functioneaza fara sa le ungi, la munca e bine, banii sunt buni. Viata nu neaparat usoara ci pur si simplu civilizata. Singurul care rade si zambeste mult si e vesel e Costin. La fel era si in Romania, asta e felul lui.

Aseara am vazut un grup de oameni multumiti. Cu o viata corecta si buna. Si fara entuziasm. Fara scanteie, resemnati (sa mi se ierte greseala daca n-am vazut ce trebuie). Poate ca e de la vreme. Cum a zis Costin: dupa primele 6 luni nu-ti mai dai seama ca ploua. Cand iesi din casa nu te mai gandesti daca sa-ti pui gluga pe cap … nu de alta, dar daca o pui o sa zica lumea ca esti turist.

Cu soare

Am prins doua zile la rand cu soare in octombrie in Seattle. Bine era un soare printre multi nori, dar pentru exact 5 minute am fost cool (adica am avut ochelari de soare pe ochi).

Cred ca se intoarce lumea cu susul in jos ... ca astia zic ca toata saptamana e asa!

Ironia corporatista

Ce iti e si cu tehnologia asta. Vreau si eu sa caut un film pe IMDB de pe iPad2. Deschid Safari, gasesc filmul si dau click sa vad trailer-ul. Nu are versiune de Flash deci teapa. Imi zic ... ok, hai a iau applicatia ca poate e mai desteapta. In dreapta un banner care ma indeamna sa o iau. Cand sa dau click ... era linkul catre aplicatia de Android :).

Prea tare mi-am zis... screenshot, editat cu Adobe Photoshop Express pentru iPad pus pe Facebook, sincronizat poza cu Dropbox pe android si postat pe Google Blogger.

Ce naiba ne-am face fara atata tehnologie? Am avea prea mult timp sa ne bucuram de viata si doamne fereste ... am putea fi fericiti :).

Communication fail, sau copywriteru' si istoria neamului ...

Nu sunt nici pe departe un expert in comunicare, si nici nu imi ies cuvintele intodeauna. Din pacate pentru mine, Cartoon Network si Discovery au ajuns intre un pic mai tarziu in viata de copil,  asa ca in prima perioada cu cravata, stegari si comandanti de detasamente am primit o educatie bazata pe Cutezatorii si Magaziunul Istoric (vorbesc de revista ... a nu se confunda cu vreo locatie din centrul isteric unde pitipoancele isi poarta agale pe mana gentile Vuitton cumparate din Istambul).

Asa ca azi, cand am citit indemul de a fi dacic pana in rarunchi si a urma pilda eroica a inaintasilor mei de fi luptator, mi-am pus intrebarea ... frate, chiar vreau sa fiu un erou care la final moare si nici macar nu e victorios? Cu toata stima pentru filonul nationalist si spiritul Dacic, inaintasii nostrii au luat-o pe coaja in cel mai clar stil posibil. La inceput s-au predat, apoi au preferat sa se sinucida pentru a nu fi omorati. Vorba aia ti-am tras teapa Traiane ...

Am scris mai demult ca Show me a hero and I'll write you a tragedy. Nu sunt cu cuvintele mele, si nici n-am nimic impotriva eroismului atat timp cat la sfarstit toti eroii pozitivi au sansa de a ieisi la bere si a povesti cat de greu le-a fost. Da sa mor io, daca pot sa rezonez in vreun fel cand cineva imi zice ca acum e randul meu sa fiu erou cum au fost dacii in 102 si 106. D.C ... adica dupa fiul lui Dumnezeu. Din toata inima o sa-i las pe altii sa fie eroi. Si cu riscul de a fi supranumit Gerula eu vreau sa traiesc sa "fight another day". Vorba aia, in materie de strategie Sun Tzu e mai tare decat Burebista si Decebal la un loc. Si a dracu' nimereala ca am citit si cartea lui :).

Sunt sigur ca departamentul care a facut mesajul o sa-mi recomande sa ma uit la telenovele pe viitor, ca na prea multa educatie nu da bine la imagine ... O alternativa la ce am zis eu mai sus ar fi sa existe un copywriter care sa fi pus mana pe o carte de istorie. Si nu ma refer la a o aseza sub monitor ...

Despre o poveste

Cand ai un om pe care il stii aproape de tine si afli ca te-a mintit in fata ce faci? Ii gasesti scuze? Ii treci cu vederea? Il ierti? Chiar daca ai face toate astea, chiar daca reusesti sa nu te enervezi, cum poti sa il mai asculti data viitoare si sa crezi ce zice?

Dintre toate lucrurile din lume cel mai greu de recastigat este increderea. Pierde-ti cardul, portofelul, cheile, mintiile, pierde-ti prietenii, pierde-ti orice mai putin increderea unui om care conteaza pentru tine. Daca trebuie sa minti, zi jumatati de adevar, omite amanunte sau taci, lasa-ti ochii in jos, dar nu minti in fata.

Minciuna fatisa, daca se iarta, se iarta greu. Si de cele mai multe ori nu se uita si va fi intodeauna ca o umbra pestre orice cuvant, orice afirmatie, orice interactiune. Si cel mai rau dintre toate e cand te minti pe tine ...

De ce invata romanii franceza?

Eu nu cred ca noi avem nevoie sa invatam franceza. Pana la urma de ce am face asta? Piesele lui Ionesco au farmec jucate in romana. Pe Cioran si Eliade ii putem citi in romana. Motorul inventat de Coanda si folosit de Concorde si Aribus e universal si n-avem nevoie sa stim franceza ca se bucuram de arta lui Brancusi.

Daca vreau sa pot vorbi cu o mare parte din locuitorii Parisului sau Marsiliei e suficient sa invat araba. As avea nevoie de franceza doar pentru a intelege comentariile idioate ale unei emisiuni de radio facuta de jurnalisti de joasa speta. Iar pentru asta avem atat de multe exemple de cancanuri locale incat sa nu merite efortul ...

Puff the magic dragon ... unde esti?

Funeriu e praf. Din cauza lui n-au luat astia bacul, ca de cand este el ministru n-au mai reusit cocalarii si pitipoancele din licee sa invete sa scrie dupa dictarea din casca sau dupa colegul din fata. 

Basescu e de vina de seceta, de criza, de venirea celor de la Nokia si de plecarea lor, ca s-a impiedicat Udrea si ca s-a spart teava babei de la ultimul etaj.

Vanghelie e un dictionar ambulant si castigator al premiului Pulitzer pentru agramaticalitati. Si e primar, si e votat, si a fost presedinte de partid. Adica a fost seful unor alti politicieni. Faceti un remember rapid…

Vecinu' de la etaj e mai tare ca Mourinho, administratorul e un mix perfect de electrician, instalator si depanator de lifturi, vanzatorul de jos e cel mai bun mecanic iar farmacista de la colt e mai tare decat orice medic la diagnosticarea in 30 de secunde.

La stop e un mertzan si un Peugeot decapotabil care nu fac liniute ci se intrec in subwoofere si boxe din care copilul minune are o criza de personalitate si se crede pe rand Rhiana si Shakira. Mai lipseste sa-si schimbe si sexul, desi nu cred ca la inaltimea lui o sa aiba mare trecere.

Retrograzi, manelisti, needucati, hoti si cersetori. Francezii fac mistouri de noi ca nu ne spalam, desi la ei in metrou pute. In Paris maghrebienii sunt cei care curata veceuri, asiaticii vand in magazine non-stop in timp ce ei prefera sa ia ajutor social. Romanii cersesc. Diferenta e ca ei nu cersesc de la stat, ca pana la urma tot cetateanul da banii in ambele cazuri.

Si da, au dreptate, noi putim si nici nu ne spalam pe dinti, si sunt din ce in ce mai putine oaze de educatie si oameni pe care sa-i admiri. Da avem telefoane care suna a Vali Vijelie. Si daca as putea le-as exporta pe toate in Franta.

Si apoi schimbi canalul si vezi o casa in Tasmania, pe plaja, cu oameni relaxati care muncesc de acasa, cu apusuri de soare in ocean. Si te intrebi…

Imi e dor

Imi e dor de plajele aproape goale fara sezlonguri si umbrele, de valurile mari imbalzinte de surferi care stiu sa traiasca, de berea rece bauta la apus cu picioarele goale in nisip, de primavara eterna si soarele care era fierbinte fara sa arda.

Imi e dor sa hoinaresc pe strazi ore intregi, prin orase vechi si trafic apocaliptic, prin piete pline cu de toate, de mii de magazine mici cu lucruri asezate claie peste gramada, de nebunia taxiurilor si autobuzelor algomerate, de trecerile de pietoni fara semafoare si de politistii care se agita sa dezluseasca haosul.

Imi e dor sa mananc empanadas, ceviche si choclo con queso, sa ma asez la masa cu localnicii in cele mai obscure restaurante si dis de dimineata in piete, sa zic dos huevos bien frito si sa beau suc de mango natural, sa gust din zeci de fructe si sa ma trezesc ca a trecut o zi in care toate au avut gust.

Imi e dor sa fiu obosit, rupt dupa o zi intrega, sa-mi iubesc bocancii si sa-mi arunc sandalele dupa o luna de mers, sa urc pe munti, sa vad lacuri si lame si vicunii, campii cat vezi cu ochii cu iarba galbena, lacuri mai albastre decat cerul si nori perfecti, toate atat de sus incat sa le poti vedea clar atat de departe pana unde cerul se uneste cu pamantul.

Imi e dor de oameni care zambesc desi viata e grea, care se baga in vorba nu pentru a fi politicosi ci pentru ca pur si simplu vor sa te cunoasca, de zecile de prieteni facuti pe drum, de poteci pe care se despart pentru a se uni mai incolo, de copii care mananca caramele si vorbesc cu gura plina, de fericirea din aer si de zambetul meu de acolo.

Imi e dor de America de Sud …

Doua sute unu

Am trecut de 200 de posturi, si n-as fi vazut asta daca nu era noua interfata de la Blogger. Si as putea zice ca dupa google.com e primul lucru care iese de la Google si al carui design imi place si nu gasesc un motiv de a fi carcotas :). Bine poate ca sunt eu intr-o perioada optimista ...

Optimism I has it

Azi sunt 2 saptamani de la un nou inceput. O nebunie de inceput venit asa din niste ochelari de cal si in dauna unor alternative mult mai sigure. De ceva timp imi cam pierdusem dorinta de a munci, si simteam ca ma plafonez, ca ma trezesc dimineata pentru ca trebuie nu pentru ca vreau sa fac ceva. Si dupa ce am aratat cu degetul prin prea multe parti cautand scuze, m-am trezit in oglinda aratand spre mine, singurul care de altfel putea sa schimbe ceva. Asa ca am schimbat si sunt sigur ca nu am facut cea mai inteleapta alegere … dar pot zice cu mana pe inima ca ultimele 2 saptamani au fost printre cele mai fun si exciting din viata mea :). Nu zic ca noul MacBook Air nu are nici o legatura cu gradul de satisfactie … sau ca reintalnirea cu multi prieteni vechi in fiecare zi nu are de a face nimic cu asta. Insa nu pot sa pun degetul pe un singur lucru si sa zic de aici e. Pur si simplu aproape tot e fun, e challenging si am un munte de probleme de rezolvat si multi oameni super misto care sa ma ajute (atat de misto incat un produs facut de ei a ajuns pe tech crunch …) Me likes it atat de mult incat … acum n-as pleca in concediu in America de Sud, si cel mai probabil nici la anul.

Intre Google+ si Facebook diferenta e facuta un verb

De vreo 2 saptamani Google+ e pe prima pagina oriunde ma uit. Deja s-a cantat prohodul pentru Facebook, Twitter si restul retelelor sociale, si e toti se intrec in a scrie despre cele 6 feature-uri cool care au omorat Facebook, cum a ajuns Google+ sa faca Twitter plictisitor, cele 10 lucruri care fac din Google+ cea mai tare retea de socializare.

In primele 2 saptamani de folosire 75% din flux-ul celor din cercurile mele era de trolling despre cat de bun e Google+. Vorba aia, e bun dar eu sunt deja aici, nu vreau sa mai citesc despre asta. Pentru asta am Tech Crunch si digg. Oricum pana la urma era de asteptat sa fie asa, pentru ca intodeauna early adopters sunt in general technology junkies sau trolls. Insa chiar si acum prea mult din ceea ce se posteaza e un pic prea diferit de Facebook si nu in sensul bun al cuvantului.
Imi place mult ideea de cercuri, mai bine zis de a pune „prietenii” in galeti si de a controla cui trimiti informatiile si accesul la datele tale. Venind de la Google, chiar e fun sa vezi ca cel mai mare argument al lor este cel de privacy. Pe de alta parte, sunt suficient de atent la ceea ce postez pe Facebook, deci nu imi fac mari probleme pentru asta, iar modelul de categorii de prieteni pare suficient de simplu de emulat si pentru ei (deja exista friends si friends of firends).

Intre Facebook si Google+ nu stiu ce o sa aleg, insa sigur nu o sa merg mai departe cu amandoua. Insa daca e sa zic primul lucru care mi-a venit in cap cand am folosit Google+ e ca e facut de ingineri, nu de designeri. Adaugarea la cercuri e cam prost gandita, interfata desi curata si destul de simpla are un look&feel de beta, insa ceea ce e absolut idiot e +1. Pe Facebook ai Like si cand gasesti ceva ce-ti place, ce e fun sau cool „You just like it”. In Google+ nu ai un verb, deci nu ai o actiune, este ceva impersonal, e doar un +1 din mii si atat. Vorbind cu un prieten la telefon de abia astept sa-l aud zicand ... frate geniala poza aia, mi-a placut atat de mult ca ti-am dat +1 ... Sa vezi: 345 de persoane au dat +1 pe postul tau e mult mai placut decat 345 de persoane care au zis I like this. Iar dintre toate companiile din lume Google era prima care trebuia sa inteleaga valoarea unui verb. Daca nu ma credeti pe cuvant ... just google it!

Intrebare retorica

Din seria cu "Lives to build a team and apply management by the book instead of living to create software" si "It is not always about the people, even if we are successful through them" am citit vineri un articol foarte interesant scris de Michael Lopp. La asta mai poti adauga si ultimele 2 headline-uri Management: their productivity is your productivity si Management Everyone wants to grow.

Intrebarea este cum ar fi aratat feedback-ul pentru un astfel de manager daca ar fi lucrat in aceiasi echipa ca mine ... retoric vorbind :).

Orice asemanare cu personaje sau situatii reale este absolut intamplatoare si tine exclusiv de imaginatia cititorului.

Seful de trib

Asta e o poveste dintr-o multinationala ratacita pe meleaguri mioritice. Si oricat de ciudat ar parea, e adevarata, romaneasca si deloc halucinanta. Si nu e din IT, desi nu m-ar mira sa gasesc cateva exemple si prin zona asta.

Shoni (nume fictiv bineinteles) e baiat de treaba, munceste de 10 ani in multinationale si deja stie cum merge treaba. Cateva reusite, cateva abureli, traiectorie crescatoare pe CV totul bine si frumos. Dorinta lui de mic copil era sa ajunga cel mai mare, pionier sef, manajer de echipa de success, GM sau Country Manager, nu neaparat in ordinea asta. Cu alte cuvinte: obiectiv sef de trib.

La prima n-a mers, ca a venit un manajer de afara care a mirosit faza, asa ca Shoni si-a facut bagajele si a schimbat multinationala. In noua locatie de otel si sticla a inceput sa lucreze la obiectiv, a ajuns manager de zona, apoi de business unit. Si ca sa-i dam cezarului ce-i al cezarului si lui Shoni ce i se cuvine, omul nu era complet pe langa profesional. Era chiar bun in vanzari, in special cele care tineau de propria persoana. Tot aici a prins si gustul de politichie, si a inceput, incet dar sigur sa-l sape pe seful de trib.

Dupa doi ai a reusit, si a fost promovat in fruntea firmei, care din cauza sapelnitelor a ajuns cam rau, cu oameni interesati de politica nu de munca, si cu Shoni salvatorul in fruntea turmei. Acum sa vezi fericire maxima ... si-a atins obiectivul.

De atunci a trecut 1 an, si ma trezesc cu un mail de la Shoni ce-mi zice ca e in cautare de noi oportunitati. Cam atat a reusit sa reziste in castelul de carti pe care si l-a construit singur. Poate ca daca ar fi privit un pic in perspectiva si-ar fi pus intrebarea: cand ajung sef de trib ce o sa fac? Dar e mai simplu sa te gandesti cum sa ajungi sus. E si mai simplu sa darami lucruri ca sa te poti catara pe ele. Dar e al naibii de nesanatos sa-ti setezi ca obeictiv doar sa ajungi in varf.

Shoni nu e singurul caz pe care l-am vazut. E doar cel mai nou, si ca sa fiu sincer stiu si un caz fericit in care seful de trib chiar stia ce sa faca. Insa in cazul ala, omul a promovat fumand pipa pacii nu dand cu tomahawk-ul in cap si s-a rezumat la a le da lopeti concurentilor sai.

Social sau nu?

Acum ceva timp scriam despre ce inseamna prieten pentru cei de la facebuk. Si desi folosesc reteaua de socializare cu pricina (in general pentru a ma lauda cu ce pisoi frumos am) nu mi-am schimbat parerea despre comodizarea (scuzati romgleza) ideii de prieten.

Tot de curand am terminat de citit o carte foarte interesanta despre istoria societatii umane: Virusi, Arme si Otel de Jared Diamnod. E una din cartile care explica impecabil evolutia sociologica si antropologica a omenirii. Poate ca de asta a luat si Pulitzer.

Si daca va intrebati unde bat cu asta ... e simplu. Parerile mele si explicatiile cartii le-am gasit foarte interesant adunate intr-o prezentare despre ce inseamna de fapt o retea sociala virtuala. E destul de lunga prezentare dar merita fiecare minut: http://www.slideshare.net/padday/the-real-life-social-network-v2

Isterie cu Bac

Daca mai vad sau aud o singura stire legata de BAC ma urc pe pereti. Stirile le vad doar la EuroNews, dar azi citind bucatile economice din Romania l-am vazut pe Isarescu vorbind despre BAC. Acum chiar sa citesc numai TechCrunch?

Sincer nu cred ca mai ai ce sa zici, nu vad in asta o tragedie nationala sau o apocalipsa. Ce se intampla acum e doar un rezultat normal si concret al ultimilor 10 ani, rezultat pe care il vad la aproape la fiecare interviu pe care il tin, cu fiecare absolvent care incearca se se angajeze. Singurul lucru trist din asta e ca eu am mai mult de munca, pentru ca oamenii educati si inteligenti sunt din ce in ce mai putini, iar grosul celor cu care ajung sa vorbesc la telefon e complet pe langa. Si nu vreau sa zic ca facultatile nu-si fac treaba. Doamne fereste de asa ceva, doar sunt profesori ce castiga zeci de mii de RON pe luna din proiecte de cercetare despre care nu au habar. Iar la cursuri nu ajung cei mai tineri din facultati care stiu despre ce sa vorbeasca. Nu ma credeti pe cuvant? Mergeti in ASE si intrebati un profesor de programare despre principiile OOP Design-ului. O sa aveti impresia ca sunteti surd ...

Sunt de acord ca asta meritam ca societate. Serios acum, daca avem presedinti de partid ejaculati din functiile de conducere, daca inregistram "succesuri" si hahalere cu parlamentari europeni, daca luptam importiva polutiei cu partide ecologiste ce mai vreti? Cati oameni citesc o carte sau macar se uita la Discovery? Infinit mai putin decat manelistii, telenovelistii si cei ce nu-si mai dezlipesc ochii de la curvele (pardon divele) de pe ecran. Si sa fim seriosi, mai ramane sa inventam telenovela reality show in care Daniela Crudu ii da bani lui Vali de la Valcea ca sa ... Astia suntem cu asta defilam, si aici si in Italia sau Spania, unde nu e gratar de sfarsit de spatamana fara un cantec cu dusmani si bani.

Oricat de trist ar parea nu vad oamenii buluc in Carturesti sa-si cumpere carti. La fel cum nu vad vreo urma de gramatica sau educatie la pustanii din tramvai sau metrou. Ridicam la rang de arta prostia si lipsa de educatie, si sincer nu poti da vina pe media, politicieni sau profesori. Pentru ca educatia incepe de acasa, se continua acasa si se termina acasa. Scoala si societatea sunt carje, dar responsabilitatea ramane a familiei. Daca parintele asculta Guta e cam greu pentru copil sa citeasca Baudelaire, ca doar trebuie sa existe si subiecte comune de discutie in casa. Si pana la urma, cei 60% care nu stiu geografie, istorie, gramatica sau matematica sunt cei care se uita la TV si voteaza. Si, ca in orice democratie majoritatea decide, asa ca trebuie sa ne obijnuim cu Burlacul, Capatos, Vaporul Dragostei si restul emisiunilor de o mare calitate culturala.

Bineinteles ca exista si exceptii. Si deja o mare parte din ele isi fac bagajele si pleaca in locuri unde a fi educat nu mai este o ineptie si nu mai esti considerat neadaptat daca ai auzit de Bach insa nu poti fredona "As da zile de la mine ...". In ritmul asta viitorul e afara :).

Un cadou frumos

Exista oameni a caror viata e foarte aproape de visele altora. Poate ca unele detalii difera si o viata nu poate fi niciodata un vis, insa esentele sunt aproape identice, realitatile unora sunt visele altora. Am fost si voi ramane fascinat de America de Sud, de poezia trairilor de zi cu zi si de parfumul unei lumi frumoase si simple. Pentru mine a fost suficient sa traiesc odata un apus de soare pe o plaja la Pacific, cu desertul in jurul tau si muntii in zare ca sa imi pot plasa visul in realitatea geografica. Visez la o casa langa ocean de unde sa ascult valurile si sa vad apusurile si sa scriu ce-mi trece prin cap.

Asa l-am primit cadou pe Pablo Neruda in viata mea. Nu stiam de el, insa mi-a fost aratat pentru ca viata lui a fost in prea multe puncte furata din visele mele. Si tot asa am descoperit cu uimire primele poezii de dragoste pe care le-am citit din liceu incoace. Marea surpriza a fost sa gasesc in Carturesti Douazeci de poeme de dragoste si un cantec de deznadejde publicata in Spaniola si Romana si astfel sa intru in lumea asta.

Si dupa ce citesc poeziile sale intelg si mai bine de ce societatea din America de Sud se ghideaza nu dupa Liberté, égalité, fraternité ci mai curand dupa o alta treime: Paz, justicia y Amor.

Reteta de pilaf

Mult timp am crezut ca pentru orice lucru de pe lumea asta exista o paradigma, un set de pasi pe care daca ii urmezi o sa-ti iasa bine.  De aici si moto-uri in viata, crezuri, principii si verticale, toate stoarse prin logicul creierului si mai mult sau mai putin atinse de sentimental. Invata din greseli, keep walking, nu lasa pe maine ce poti face azi … un retetar intreg de dogme gandite de altii si aplicate de societate. Curios lucru pentru felul in care lucreaza mintea mea dar viata e plina de exceptii, si exceptiile astea sunt poate cele mai interesante si frumoase momente din lungul sir de intamplari monotone ce ne guverneaza.

Asa ca de azi m-am decis sa nu mai zic niciodata si intodeauna cand am ceva de zis despre mine. Pentru ca astea sunt ipoteze pe care nu le pot sustine, si retetele instictuale arse in creier de ani de zile de trait in societate nu sunt perfecte pentru toate situatiile. Si cand incerci sa aplici o reteta care nu e portivita te alegi cu pilaf. De azi sunt altfel si vreau sa navighez mai relaxat prin viata. Sigur ca o sa continui sa ma lupt pentru ceea ce cred, dar nu mai vreau sa conving oamenii apropiati ca eu stiu calea buna, pentru ca sincer … nu mai cred ca o stiu, sau cel putin nu sunt convins ca felia mea de stiinta se aplica foarte bine pentru toti. Cu siguranta ca voi primi atat aprecieri cat si blamuri, si deja stiu oameni apropiati care o sa-mi zica ca sunt un las care dispare cand lucrurile nu merg bine. Si s-ar putea sa aiba chiar dreptate, insa daca te uiti din unghiul meu nu e o fuga de responsabilitate ci doar o redesenare a relatiilor mele cu lumea care ma inconjoara.

Nu stiu daca decizia de a nu mai schimba lumea ma va face mai fericit, dar cred ca ma va ajuta sa fiu mai linistit. Si nu ma intelegeti gresit, cand doream sa schimb lumea ma refeream la lumea mea si nu a celor din jur. Sincer nu am vise de statui sau de personaj de istorie, nici macar nu mai am vise de a ramane in memoria celor din jurul meu ca un om care i-a ajutat. Tot ce mai visez e o casa pe malul unui ocean de unde sa pot vedea stelele si auzi valurile. Restul e cum va fi sa fie, fara sa ma mai zbat sa le implinesc. E egoist, dar parca e mai bine sa lasi lumea sa te schimbe pe tine decat sa incerci sa o construiesti asa cum vrei tu …

Show me a hero …

… and I’ll write you a tragedy. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Scott Fitzgerald zilele astea cand aud din nou, prea mult despre lasitate, dezamagirea de a nu lupta in continuare, cum doar cei tari raman sa lupte si cat de important este sa fi conducator de razboi.

La inceput a fost chiar funny sa vad reactii de genul asta, pentru ca sunt sigur ca fiecare om de pe lumea asta isi duce propriile razboaie pe care le considera epice. Mi-au distrat si mai tare reactiile de la inceputul anului de genul noi suntem tari ca rezistam, proiectul asta e doar pentru cei care pot. Autoindoctrinarea asta are ceva din naivitatea unei varste la care inveti culori si forme. Si tot pe seama naivitatii pun si lipsa de informare din momentul in care oamenii au knee jerk reactions de genul asta.

La 26 de ani am facut cancer. De atunci am avut 3 operatii in plus, o treime de limba in minus, am invatat sa vorbesc din nou, am facut 45 de sedinte de radio terapie, 6 de chemo, m-am dus singur cu masina la fiecare dintre ele, am vomitat pe strada cand imi era rau, am avut 2 luni in care nu am mancat nimic si am baut doar apa, mergeam la serviciu, martea jucam fotbal desi nu puteam sa alerg iar miercurea ma duceam la chemoterapie. La sfarsit a scris vindecat pe fisa, si de atunci in fiecare an ma duc si ma caut si sub firele de par din cap. Asta a fost si ramane razboiul meu definitoriu si ori de cate ori imi aleg o batalie pe care sa o port sunt atent daca merita sa fac asta.

Celor ce-mi contesta curajul sau sunt dezamagiti de „lasitatea” mea le urez din tot sufletul sa nu fie vreodata in situatia de a invata sa-si aleaga razboaiele asa cum am fost eu sa nu ajunga sa aiba un baseline ca al meu. E foarte frumos sa ai lejeritatea de a alege batali pe care daca le pierzi supravietuiesti. E si mai misto sa fi erou, mai ales ca de cele mai multe ori cei care platesc pretul tradegiei sunt camarazii de arme. Insa inainte de a vinde castraveti gradinarului gandeste-te la ce scoti din gura si nu contesta decizia unui om de a nu-si dori sa continue un razboi. Daca vrei sa-l convingi sa lupte sau sa se razgandeasca contesta-i motivele si nu decizia si nu-i vorbi de dezamagire si lipsa de curaj pentru ca intre curaj si nebunie e o linie foarte subtire. Iar cand se face pace s-ar putea sa ramai cu urme adanci de la nebunie.

Tot ce poti sa obtii cu astfel de reactii este sa imi lasi un gust amar, iar in cazul in care insisti sa-mi pierzi respectul. Iar daca tii cu tot dinadinsul sa fi erou si sa lupti pana la capat atunci vei avea admiratia mea la sfarsit, cand indiferent daca castigi sau pierzi, toti camarazii tai de arme se vor uita la tine si vor rosti: Respectele mele eroule! Voi lupta alaturi de tine si data viitoare!

Religie.Filosofie.Armonie

Nu sunt credincios in felul clasic al cuvintului si nu cred ca as putea vreodata sa fiu. Imi e imposibil sa concep ca exista o fiinta suprema care decide arbitrar ce se intampla in anumite situatii, de multe ori impotriva  ratiunii colective a unei populatii. Nu cred in miracole si in carti sfiinte pentru ca orice carte pe care am citit-o a fost scrisa de un om nu de un zeu, si noi oamenii avem o caracteristica aparte de a filtra informatia ca sa se plieze pe credintele si contextul nostru, pe capacitatea de a intelege si a traii emotiile. Cu alte cuvinte rastalmacim totul prin simpla procesare rationala a ceea ce auzim sau traim. E usor sa fi fiul lui Dumnezeu daca esti un om care stie cum sa manipuleze multimile, la fel de usor cum este sa scrii sfantul Coran daca tu esti singurul care aude cuvintele lui Allah. Oricum ai incerca sa o dai la intors, la final rezultatul va fi viziunea ta asupra problemei sau solutiei, punctul unic de vedere al  celui ce asterne cuvintele pe hartie. Acum cativa ani citisem despre un studiu in care niste studenti au trebuit sa scrie ceea ce au auzit in casti in 30 de minute, periodic, timp de un an de zile. S-au comparat apoi pentru fiecare subiect in parte acuratetea redarii informatiei ,cat si diferentele dintre subiecti la fiecare stadiu intermediar. Daca la asta adaugi mii de ani, mii de oameni si traduceri in limbi diferite vei ajunge la un incredibil adevar: asa se nasc povestile, inclusiv cele despre zei. Sau cartile sfinte pe care le tinem in noptiere. Si totul are la baza singurul lucru care ne-a diferentiat de animale si ne-a facut sa fim specia dominanta: inteligenta.

Cred insa cu tarie ca exista o lege in lumea in care traim care este mai presus de orice dezbatere, legea selectiei naturale, fara legatura cu zeii, teoriile creationiste si babele de la intrarea in biserica ce te spurca daca le zici ca stramosii lor au fost animale. Noi suntem cel mai bun exemplu pentru asta, si trebuie sa lasam la o parte veriga lipsa si stramosul maimuta. Suntem singurul animal care a avut inteligenta si inventivitatea sa supravietuiasca oriunde in lumea asta adapatandu-se la conditii care sunt diametral opuse, chiar extreme. Mai mult decat atat suntem niste trisori ordinari pentru ca am inventat vorbirea si mai apoi scrierea venind cu conceptul de educatie in masa pentru a ne ajuta copii sa inmagazineze informatiile necesare supravietuirii. Si n-ar fi nimic rau in asta daca n-am face-o in ideea ca avem puterea sa subjugam planeta si sa trisam prin a ajuta sa traiasca si specimenele mai slabe. Val dupa val natura ne-a trimis probleme noi de rezolvat, iar noi de fiecare data am gasit solutii de a ne adapta. Acum am ajuns sa credem ca putem crea ploaia, transforma desertul, rade padurile si opri furtunile. Putem chiar sa oprim incalzirea globala, cresterea oceanelor si era glaciara. Pentru ca suntem oameni inteligenti.

Inteligenta e genetica. Sunt animale care sunt nascute pentru a fi lideri de turma si care au impregnat in materialul genetic informatiile necesare supravietuirii. Aici nu diferim de ele decat prin modul de manifestare si nu neaparat prin grad. De asta cred ca un delfin este mai destept decat un adolescent care moare dintr-o supradoza.  Si inainte de a sari calul si a incepe sa zic lucruri care ma vor acuza de o lipsa acuta de compasiune, pot zice atat: mi se rupe sufletul cand vad un copil bolnav de cancer care nu a avut nici un moment sansa de a alege o cale care sa nu-l duca aici. Insa nu se rupe nimic in mine cand vad oameni murind din etnobotanice sau beti morti pe sosele sau cu venele taiate pentru ca ascultau o anumita muzica. Pentru ca toate astea sunt exemple de selectie naturala in care oamenii si-au folosit inteligenta si liberul arbitru pentru orice alt scop decat de a supravietui. Daca o vaca e capabila sa nu manace o planta otravitoare imi e greu sa cred ca un bou nu se poate abtine din a o fuma.

Vorbind la scara evolutionista suntem un pixel mic mic mic intr-un tablou imens. Cu toate astea insa am reusit sa suprapopulam planeta, sa ne ucidem semenii din placere, sa subjugam natura si sa fim incredibili de inventivi. Dar toate astea se pun, linie cu linie la nota de plata, pentru ca am uitat un lucru, poate cel mai important dintre toate: suntem doar parte dintr-un ecosistem stabil, iar ca orice perturbare a lui duce la actiuni reactive de restabilire a echilibrului. Daca este un lucru pe care nu l-am citit cum trebuie din cuvintele lui Darwin, acela a fost armonia lumii in care traim. Suntem atat de preocupati de a ne impinge limitele ca specie incat uitam de armonie si uitam ca celelalte parti ale ecosistemului in care traim nu au aceiasi inventivitate de a-si depasi propriile granite in ritmul impus de noi. Asta genereaza disonanta si adauga la nota de plata. Si sincer, nu cred ca putem zice la sfarsit: For everything else there is MasterCard.

Cum sa alegi viitorul

Saptamana asta a fost una a citatelor celebre. E aproape inspaimantator cand te gandesti ca e de abia miercuri si deja semnele se tin lant, iar randomizer-ul de citate care imi serveste in fiecare zi cate cate una pare a avea veleitati de oracol sau un proxy cu doamne doamne (inca nu m-am decis care dintre astea as prefera)

Luni a fost aia cu ai grija ce-ti doresti. Cam asa a fost si la mine, am vrut sa fie, am vrut mult de tot, da n-a iesit conform cu specificatia ca n-am stitut sa o specific pe toata. Marti a fost cu Mark Twain, cu du-te in rai pentru vreme si in iad pentru companie, vorba ca o manusa in contextul vijeliei din cap. Azi a fost randul lui T. Monson cu "choose your love, love your choice" ca sa ma arunce si mai in ceata.

Da gata, am facut disable la widget ca am nevoie sa-mi pastrez liberul arbitru. Nu de alta dar daca maine imi zice ca-mi pot ghici viitorul in o ceasca de cafea atunci s-a dus pe apa sambetei orice urma de ratiune si o sa incep sa citesc horscopul in fiecare zi, sa ma apuc de vrajitorii si sa-mi tin sedintele in functie de ora planetara. Alchimie pura!

Lobotomie cu genunchiul

Acum ca m-am intors am inceput sa ies la bere sa povestesc pe viu despre cum a fost concediu am ajuns sa discut cu un amic mai nordic ca obarsie si mai razbonic ca si fire despre postul mult prea putin cizelat al unui blogar despre mine. Bineinteles ca amicul meu, mandra reincarnare a lui de Ares si Thor, nu putea intelege cum de nu am raspuns cuvintelor urate scrise despre mine de un om care este recunoscut ca un blogar cu cojones si nu neaparat cu creier.

Nu intru in detaliile spumoase ale argumentatiei, insa finalul a fost mult prea scaldat in ras ca sa nu-l mentionez: Mah, daca te duci la el si ii dai una in oua l-ai terminat, e mai rau decat daca ii rupi mainile. Puii mei cu mainile in ghips tot exista speech to text, da dupa asa o lobotomie ca un genunchi in boase cu ce o sa mai gandeasca? 

Norocul lui e ca eu sunt mai pasinic si m-am hotarat ca ar fi mare pacat sa privez temporar media romana de genialitatea si spiritul critic al omului cu pricina. Vorba aia dupa cat rahat arunca din tastatura in stinga si in dreapta tare imi e ca ar fi coada … si mie nu-mi place sa ma bag in fata :)

Pregatirea profesionala si moralitatea

Cu ce este prajitura asta? Nu stiu a venit raspunsul. Va rog frumos sa ma scuzati dar nu stiu sa va zic nimic despre prajituri. Nu le facem noi aici, le primim congelate, le punem la rece si cand le cer clientii le incalzim un pic in microunde.

Atat a fost deajuns ca se ma limitez la o apa plata. Nici macar limonada, ca nu se stie de unde e hellasu’. Chelnerul cu pricina era de departe cel mai slab pregatit, insa are o mare virtute care cam lipseste de prin restaurantele de la noi: este cinstit. Pana la urma tot am mancat ceva congelat, dar era de la Betty Ice, si in loc de 2 cupe de vanilie si una de capsuni a adus 2 de capsuni si una de vanilie.

Bacsisiul insa tot a venit. Nu pentru servire … ci pentru cinste.

Striptease pana la capat

O stiti pe aia cu aventura pana la capat ca altfel nu e frumos? Eu n-o stiam, si nu credeam ca drumul spre casa o sa fie cel putin la fel de interesant si aventuros ca tot ceea ce am facut pana acum :). Ma pregatisem de 3 zboruri simple, cu ceva somn daca se poate si atat.

Prima faza a fost in Arequipa. Aveam avion la 1, un zbor de 1 ora pana in Lima, KLM pleca la 8. Perfect, aveam 6 ore de buffer pentru a nu pierde avionul, ce naiba se poate intampla cand inmultesti cu 4 si nu cu 2,5 bufferul necesar. Pai se strica avionul care trebuia sa vina de la Lima, si pleci la 4 juma si zbori 1 ora jumatate ca trebuie sa te invarti in aer ca n-ai unde ateriza. Ok, dupa spume de nervi si vreo 2 emapanadas in Arequipa am ajuns cu avionul in Lima. Iau bagajul, fuga la check-in la KLM ca sa fac drop off la bagaj.

La ghiseul de lasat bagajele este o junioara in training, asa ca dureaza vreo 15 minute sa gaseasca aeroportul de destinatie (i-am soptit codul OTP pana la urma, cand nu se uita trainerul, nu de alta dar tare vroiam sa am si bagaj acasa) si pana la urma m-am ales cu sticker-ul magic Lima-Amsterdam-Bucuresti. Totul bine, dau sa ies cand pe mine si pe inca un tip de langa ne agata 2 baieti cu ecusoane ca vor sa ne vada pasapoartele. Ok, dam pasapoartele, urmeaza ca vor sa vada si bagajele. Asa ca ne luam amadoi rucsacii si ne ducem fiecare intr-o camera, unde ne mai asteptau inca unii. Noroc ca politatiul mai al naibii (care vorbea engleza) a nimerit la vecinu ca era mai gringo si nu stia deloc spaniola.

Dupa ce am desfacut TOT bagajul, inclusiv borseta cu cosmetice mi-au zis sa ma dezbrac. Ok baieti! M-am descaltat tinandu-mi respiratia (dupa 1 luna de mers pe jos e de inteles de ce) si m-am dezbracat in chiloti. Impresionati de bocanci, mi-au multumit asa ca m-am imbracat la loc, si mi-am facut din nou bagajul, dupa care am fost escortat la loc sa-mi las bagajul. Eu am scapat usor, colegul de suferinta a ajuns la 10 minute dupa ce trebuia sa plecam, noroc ca astia de la KLM sunt baieti giugiuc si l-au asteptat.

Am zis ca gata, de acum n-are ce sa se mai intample, ca doar ajung in Europa, civilizatie, alea alea. Am ajuns la Schipol la timp, am trecut de controlul cu caini (cred la toate zborurile din America de Sud e asa) si dupa o cafea si un pic de cascat gura prin duty free am ajuns la poarta D18. De unde trebuie sa plece avionul spre Bucuresti (ca asa scrie pe bilet si pe frumoasele monitoare din aeroport). Acolo insa era o mare mare adunatura de musulmani (si cand zic mare ma refer la un avion plin) care primeau apa si mancare pentru ca zborul lor fusese anulat, sau amanat (n-am inteles  sigur) si ei nu vroiau sa schimbe poarta. M-am dus ca omul la baie si acolo sa vezi fericire, coada mare la chiuvete pentru ca nu mai e mult si apune soarele asa ca toti barbatii musulmani, cu mic cu mare se spala pe maini, pe fata si … pe picioare. Am zis sa nu-i umilesc sa ma descalt si eu :). Acum stau langa poarta sa vad ce o sa se intample, iar baiatul de langa mine deja deruleaza caseta cu chemarea la rugaciune. Tot ce mai lipsesc sunt covorasele, dar pun pariu ca sunt si alea pe undeva prin bagajul de mana :).

Sa vedem ce o sa fie si cine cedeaza pana la urma. Ne mutam noi sau schimba ei poarta … s-a lasat cu remiza, ne-am mutat si noi si tribul :) rezultatul 45 de minute intarziere.

Top 10 plus 1

Acum ca s-a terminat cu plimbatul prin America de Sud si ca tot n-am ce sa fac pana cand imi pleaca avionul m-am apucat sa ma uit la poze si sa-mi fac un top 10 al lucrurilor care mi-au placut cel mai mult in luna asta de zile in care mi-am tocit bocancii pe aici.

1. Cordillera Blanca. Muntii la peste 6000 de metri, cu varful in nori sau la fel de alb ca norii, cu lagune de un albastru incredibil marginite de ghetari si mici orase ascunse in vai verzi la inaltimi de te ia cu ameteala. Poate si pentru ca a fost primul lucru pe care l-am vazut mi-a ramas cel mai mult in cap. In plus drumul prin Canon del Pato cu inimia in gat ...
2. Arequipa este orasul meu preferat din Peru (si nu zic asta pentru ca au WiFi gratis in aeroport, ci pentru ca e a doua oara cand simt asta). Casele coloniale din piatra, El Misti pe fundal, apusurile de soare cu luna, manastirile (in special Santa Catalina), plus o lista lunga de lucruri frumoase, dar poate cel mai mult o sa-mi aduc aminte de strazile pe care le-am luat la pas de atatea ori
3. Kuelap cocotat pe varful muntelui, o incredibila fortareata a oamenilor norilor, impresionata prin grandoare si locatie la fel de mult ca prin munca care a fost necesara pentru a o ridica. Un Machu Picchu al nordului, cu o alta savoare insa si cu mult mult mai putini turisti
4. Mercados, loc de mic dejun sau pranz, pline de culoare si fructe multe multe. Bunatati si nebunie, frenezia pietarilor si bucuria copiilor, totul e atat de viu si proaspat in ele incat toate, de la cele mai mari la cele mai mici au o savoare aparte, greu de explicat fara sa o traiesti.
5. La Paz care este halucinant prin extreme, nebunesc si lunistit, sarac si bogat, plin de oameni si de vile cu sarme ghimpate cu curent in ele. In La Paz orice e posibil, si daca ii dai suficient timp o sa te impresioneze asa cum putine locuri din lume o pot face. Si sa nu uitam de empanadas con queso prejite  pe loc  de senora Dollores la ora la care copii ies de la scoala (si eu din muzeele din calle Jaen).
6. Huanchaco, pentru ocean si valuri si surf si atitudine si oameni si soare si apusuri. Un oras mic mic, cu oameni cu sufletul mare, relaxati si o alternativa de a petrece apusurile si rasariturile mult mai buna decat Trujillio. Si in plus locul unde am luat prima lectie de surf (nu zic neaparat si ultima …)
7. Muzeul Tumbas Reales de Lord de Sipan, de departe cel mai bun muzeu arheologic din Peru, si cred ca unul dintre cele mai bune din lume. Totul se bazeaza pe 2 mormite descoperite, iar felul in care l-au organizat este cel putin demn de lauda
8. Salarul Uyuni si Laguna Collorada … pana la urma peisajele si compania au reusit sa-l aduca in top, si sa mai atenueze din gustul amar al execrabilei organizari si conditiilor de vizitare. Oricum ar fi, chiar si in cele mai proaste conditii este un circuit care merita sa-l faci. O data in viata (sa nu exageram cu repetatul …)
9. Comida del Norte, sau mancarea excelenta din nord.  Ceviche, peste, pato con arroso, king kong, empanadas, tamale, toate nebuniile pe care le-am mancat. 
10. Arica, ultima de pe lista pentru ca a fost si ultimul oras nou in care am fost, si primul oras mare din America de Sud in care m-am simtit in sigurata. Banal si cu putine atractii, cu un ocean cu valuri mari cat casele, cu un murro de unde poti privi de sus atat apusul soarelui cat si rasaritul lunii, cu o catedrala construita din metal, atat de banal si de sters incat erau mult prea putini turisti in afara de surferi. Iar asta in face foarte special si extrem de relaxant, cu multi oameni cu zambetul pe buze. O decizie foarte buna de a-l vedea :)
11. Titicaca nu intra in top, nu pentru ca nu ar fi minunat ci pentru ca l-am vazut a doua oara, si desi e foarte frumos nu mai este la fel de nou si stiam la ce sa ma astept. Si daca pare nedrept fata de Arequipa ... este, si am stat mult sa ma gandesc daca orasul alb n-ar fi trebuit sa fie pe primul loc.

Cam astea au fost cele mai frumoase … lista e mai lunga, da 10 + 1 ajung, ca pleaca avionul :)

Los mejores amigos!

Nu sunt romani ci austrieci, poate si de aici incapatanarea lor de a fi perfecti. Ne-am cunoscut in prima vacanta dupa operatie, si ultima de dinainte de chemoterapie, cand frigul necrutator din Viena m-a convins :). De atunci suntem amigos, si am fost impreuna in multe locuri frumoase in acesti ani, au avut grija de mine intodeauna si m-au ajutat la bine si la greu. Le datorez multe.

Au fost alaturi de mine si in 2009 in Peru, iar fara ei acum ar fi fost cu mult mai greu. Ori de cate ori ma uit la ei imi dau lacrimile (dupa 4 saptamani e si normal sa se intample asta) si va fi greu sa renunt la ei. Am vrut sa o fac, sa le fie asta ultima aventura dar nu pot. Si desi se vede ca sunt trecuti prin multe, ii voi pastra si poate ca vom mai avea parte si de alte aventuri (cu lacrimile de rigoare ori de cate ori ii dau jos …)

Ultima seara

Am terminat si aventura asta in America de Sud. 4 saptamani, 8355 km (asa zice google maps) 1835 de dolari (atat zice contul meu din banca, fara a include aici avionul Bucuresti - Lima) si peste 4000 de poze. Astea se pot cuantifica. Au fost bune si mai putin bune, cu peripetii si oboseala, cu multe lucruri frumoase vazute si aproape fara regrete (alea care totusi isi arata capul sun mai curand legate de lucrurile pe care n-am apucat sa le fac).

Cand trag linie e foarte bine. Sunt fericit ca am venit, mi-a placut si de abia astept sa o fac pe urmatoarea, atunci cand o sa-I vina vremea. Ca o sa fie Venezuela, Columbia si Ecuador, sau Patagonia, sau Brazilia, sincer nu stiu. Dar sigur va fi in America de Sud, pentru ca asta e un colt de lume atat de frumos incat e pacat sa treci prin viata fara sa-l vezi. Si e bine sa-l fac acum cat inca ma mai tin incheieturile si firele albe sunt mai multe in barba decat pe cap.

Nu o sa ma intorc odihnit. Sunt curios cat am slabit, pentru ca desi am mancat am pierdut pe drum 2 gauri la curea (si aici nu pun cele 2 straturi de piele de pe maini si fata care s-au ars in soarele din Anzi). Stiu sigur ca nu o sa mai mananc banane vreo 6 luni, pana cand ma obisnuiesc la loc cu gustul ala de plastic pe care il au cele de acasa. O sa-mi lipseasca zecile de tipuri de fructe cu tuna si pina mancate in strada, cu feliile de pepene la pachet, si pestele crud cu lime. Astea nu le pot avea acasa, dar am multe altele de care mi-a fost dor si pentru care ma intorc.

Insa de mult nu am mai fost atat de linistit si plin de viata chiar daca uneori am fost prea singur pentru a ma bucura deplin de tot ce am vazut. Maine la pranz zbor spre Lima si de acolo cand se lasa seara iau avionul spre acasa. Mai am o dimineata in care sa ma uit la El Misti si sa-i multumesc ca este atat de frumos si ca mi-a dat voie in ultimele 2 zile sa ma odihnesc la poalele lui.

Cand stelele se aliniaza

Acum doi ani cand am fost in Arequipa, Juanita era plecata. Asa's femeile tinere, tare le mai arde de plimbare, o iau din loc cand iti e lumea mai draga. Data trecuta am ajuns pe seara, iar dimineata nu am avut timp sa ma duc sa ma intalnesc cu ea. Azi, imediat dupa pranz am zis ca gata, asta e nu-mi mai scapa de data asta.

Si tam nesam, guvernul local din Arequipa care vegheaza asupra tuturor muzeelor ce nu-s in legatura cu Cel de Sus si grupul de acoliti impartiti in ordine multe da cu matanii pe la gat, s-a gandit el asa bine si a zis ca 18 mai este ziua muzeelor din Arequipa si intrarea e libera. Asa ca am ajuns sa ma vad cu Juanita pe gratis, asta ca sa nu mai zic de toate celelate case coloniale pe care le-am explorat pe indelete fara sa mai scot vreun ban din buzunar.

Asa ca ma duc la intalnirea cu Juanita, intru sfios in camera in care este pastrata la rece, si aud un suav … cat de faina este asta! E clar stelele stau in linie dreapta in spatiul euclidian pentru ca azi am intalnit si primii romani din Peru (unde mai pui ca jumatate sunt ardeleni). E drept ca de 5 ani stau in Olanda, si ca sunt la prima descalecare in America de Sud, da ce mai conteaza. Azi am vorbit romaneste ! Acum stau si beau o ciocolata calda facuta din ciocolata adevarata cu un profiterol care are un sos de ciocolata divin (ati inteles sper cum e cu ciocolata asta) si astept sa se faca ora 8 ca sa merg la cina si sa vad cum e prin Olanda :).

Stiam eu ca-mi place mult orasul asta.

Plimbaretii

Biscuitii din poza sunt facuti in Argentina. Eu i-am cumparat in Puno cu gandul ca e bine sa ai ceva de rontait cu tine cand treci granita in Bolivia, asa ca i-am trecut cu grija de controlul vamal, i-am dus sa vada Isla del Sol si apusul peste lacul Titicaca in Copacabana, au fost alaturi de mine in La Paz, si-au trait momentele de glorie in Uyuni cand au resitat eroic la a fi mancati, au indurat frigul la 4500m si au parasit Bolivia cu capul sus trecand triumfatori in Chile.

Si pentru ca inca se tineau tari, au hotarat sa se intoarca cu mine in Peru, spre Arequipa. Asa ca am ajuns din nou in orasul meu preferat, insa fara amicii mei plimbareti (care ar fi fost de mult mancati daca imi aduceam aminte de ei). Cum astazi am trecut prin 2 vami si inca 3 controale suplimentare, i-am descoperit cu emotie in rucsac :). Si cum drumul de la Tacna la Arequipa a durat 7 ore si nu-mi place mancarea cumparata in autocar suficient de mult cat sa dorm pe WC, plimbaretii biscuiti cu cacao si-au gasit sfarsitul glorios.

Oricum au avut o viata frumoasa … nu-i de ici de colo sa te nasti in Argentina si sa vezi Bolivia si Peru.

E ceva in aerul oceanului Pacific

Am obosit si se vede. Mai am 4 zile in America de Sud insa bateriile sunt si ele pe terminate, asa ca o iau mai usor. Primul semn este ca am terminat cu maratonul. La 5 dimineata in Arica, la granita dintre Chile si Peru am hotarat sa mai zabovesc o zi in Chile. Vroiam un dus fierbinte, o mancare buna si un pat nu inca un scaun de autobuz.

Acum ma pregatesc sa dorm, si nu regret ca m-am oprit aici :). Dupa San Pedro este a doilea oras unde merg linistit cu apartul foto legat de gat la vedere. Lumea este extrem de relaxata, freaca menta pe strada pietonala, bea bere la metru, cafea buna (aparent o raritate in partea asta a lumii), si canta ... Cred ca e ceva ce pun astia in apa din Pacific, ca aceiasi atmosfera am gasit-o si in Huanchaco. Asa ca m-am conformat, am fost sa vad singura catedrala din America de Sud construita din metal (si presupus a fi proiectata de Eiffel), Isla X, un paradis al surferilor cu valuri de 5-6 m, mi-am respectat obiceiul de a manca in piete si multe fructe proaspete (pe care-l pusesem in standby in Bolivia) si am urcat pe Morro de Arica ca sa vad si versiunea Chiliana a razboiului din Pacific (ala din 1880 nu cel clasic) si bineinteles ca sa vad apusul (si nu singur ci impreuna cu berea locala).

Maine ma intorc in Peru si inca nu stiu ce sa fac :). Sandboarding, Paracas sau pur si simplu sa imi perimt 2-3 zile de relaxare in Arequipa. Cred ca o sa ma decid dimineata ...

San Pedro de Atacama

Dupa circuitul din sud vestul Boliviei sa ajung in Chile a fost o mare usurare :). Prima impresie placuta a fost soferul/ghidul care m-a ridicat de la granita. A urmat o mare mare usurare, asfaltul, dupa care am cam tanjit cat eram in Bolivia. Formalitatile vamale au fost floare la ureche, vamesii si politistii de frontiera fiind extrem de binevoitori si de vorbareti :). Pe mine ca m-au vazut roman, pasare rara prin locurile astea, au binevoit sa ma intrebe in italiana de unde sunt si ce mai fac :) … de aici a urrmat o intreaga discutie depre mostenirea gintei latine, scapand astfel de desfacutul bagajului :).

San Pedro de Atacama este de fapt un satuc micut in mijlocul desertului, foarte tursitic si comercial, in care toata lumea traieste de pe urma tursimului (desi ei se lauda ca au si minerit). Toate zambetele, corectitudinea si civilizatia vin insa cu un pret, cam de 5 ori mai mare ca in Bolivia, iar pe alocuri un pic peste ce poti gasi in Mamaia… Un suc natural de fructe e 4 dolari, versus 50 de centi :). Oricum sa nu ma mai uit peste umar la rucscac, sa nu mai verific fiecare banconta schimbata sau primita ca rest sa nu fie falsa, sa ti se zambeasca sincer fara sa traga de tine sa cumperi ceva e parca din alta lume, nu din America de Sud.

Am venit chitit sa dorm o nopate aici. Ginisem eu un tur cu motocicleta prin desert, de jumatate de zi, numai bun sa te simti macar cateva ore ca baietii aia curajosi care in fiecare an isi risca vietiile la Dakar (pastrand proportiile evident, macar ai sansa sa te dai cu motorul pe unde alearga ei). Zis si facut, caut cele 2 agentii pe care le gasisem si ghinion de nesansa, una e inchisa, iar cealata nu mai are locuri decat de pe 22 … adica cand eu o sa dorm linistit pe alt continent. Trec peste dezamagire, o gasesc pe a treia, vad motorul si echipamentul si realizez ca viata mea e mult mai importanta decat o tura cu motorul prin desert, asa ca refuz politicos si discountul de 20% primit in momentul iesirii pe usa. Preferam sa platesc pretul intreg dar sa am echipament, casca si motor ca lumea. Ma opresc la 5 metrii mai incolo, la o agentie de tursim sa vad ce as putea sa fac in 1 zi si jumatate: salar, desert, lagune cu flamingo, sau eventual o excursie in Bolivia. Asa ca mi-am luat bilet de autocar pana in Arica, la granita cu Peru si plec la noapte.

Partea buna vine insa din educatie. M-am oprit la un hostel, le-am zis ca vreau doar un loc unde sa-mi las bagajul si acces la un dus si o baie pentru 6 ore, si mi-au dat o camera doar pentru mine cu 5 dolari. Daca la asta mai pui si faptul ca in satucul asta micut in parcul central ai WiFi gratis, parca treci peste cat de scump e totul… Oricum maine sunt inapoi in Peru, si habar nu am ce o sa fac in ultimele 4 zile pe care le mai am de stat aici.

Companie buna

Uyuni a fost prea turistic pentru gustul meu. Si prea Bolivian, si zic asta ca sa fiu foarte foarte finut cu agentia care mi-a vandut turul, si ca sa nu zic mai multe despre calitatea serviciilor sau relatia dintre promisiuni (chiar si scrise) si realitatea din teren.

Doua lucrui au fost insa intradevar minunate: peisajele si colegii de masina, camera sau suferinta :). Salar-ul a fost intradevar minunat, daca reuseai sa faci poze evitand marea de turisti poti sa te bucuri de ceva extraordinar. A doua zi, lagunele cu flamingo si drumurile din desertul de la 4500m au fost extraordinare (hai sa zicem ca tot praful inhalat a meritat). In a treia zi am vazut cele mai frumoase stele din viata mea la ora 4 jumatate dimineata (in cele 5 minute in care am reusit sa rezist afara la -18 grade). Oricum Bolivia e o tara foarte frumoasa, pe care NU o sa o mai vizitez a doua oara.

Pe de alta parte a fost super fun, si n-ar fi fost asa, daca nu faceam turul asta impreuna cu oamenii care s-au nimerit sa fie fraieriti de aceiasi agentie ca si mine. Oricum cam toti am fost la fel de fraieri, dar macar eu am avut o super companie :).

Lady's first. Audrey si Stephanie sunt doua frantuzoaice din Alpi, prietene de la gradinita, care au vrut sa vina singure in Boliva sa se urce pe munti. Si cum alftel poti face asta mai bine decat certandu-te la fiecare 30 de minute in franceza, cu multi de merdre si impartind tot ce ai pe din doua :). De departe cele mai in forma componente ale grupului, ne-au lasat in urma de cele mai multe ori, si erau primele care se catarau acolo unde te asteptai mai putin. Ca sa nu mai vorbim de savoarea adusa de accentul delicios cu care vorbeau  engleza, si de faptul ca Stephanie era singura care avea un ceas cu alarma, care s-a dovedit inestimabil...

Trio Dutch (Robert, Jeroen si Johan) prietenii de la inaltime ca sa zic asa, de la mare inaltime daca tinem cont ca Robert are 2.05m iar Johan 2m. Singurl mai pamantean la 1.85 era Jeroen, care impreuna cu Robert erau la practica in Bolivia, facand un studiu pentru lucrarea de masterat legata de "Sustenable valorification of Amazonian forests". Adica pe bune, nu copiat din carti ca pe la noi. Johan, care e sora medicala la psihiatrie a venit sa-i viziteze 3 saptamani asa ca au luat cu totii o pauza si au inceput sa se plimbe prin Boliva. Distractia a fost maxima, pentru ca pana la urma toti barbatii sunt copii, iar la 20 si un pic de ani cheful de glume si de mistorui e maxim.

Si ultimul eu, care intamplator stiam cel mai bine spaniola, iar ghidul/sofer nu stia engleza. La cat de bine stiam eu spaniola, realizati ca am facut febra musculara la maini ;). Macar asta a tinut de cald sa nu inghet

Una peste alta, a iesit binisor. Si daca nu cred ca as mai lua inca odata turul (indiferent de agentia de turism :)), sigur mi-a placea sa mai merg undeva in aceiasi formatie :).

Pe drumuri...

Cand in sfarsit am avut si eu net in La Paz nu a mers Blogger si deci nu am avut cum sa postez asta atunci cand ii era vremea. Acum sunt deja in San Pedro de Atacama in Chile, si am terminat cu Salar-ul si desetrurile pentru o vreme ... oricum asta am scris in ultima zi din La Paz

Azi a fost ultima zi in La Paz si o sa-mi lipseasca. Are ceva foarte special orasul asta, de iti taie respiratia la propriu si la figurat. A fost o zi frumoasa, care a inceput cu o vizita la muzeul de arta contemporana care mi-a depasit cu mult asteptarile din toate punctele de vedere. Muzeul este intr-o vila coloniala foarte frumoasa, cu scari si podele din lemn masiv care miros a lemn vechi si colectia de arta este cel putin impresionata. Habar nu aveam ca exista atati pictori bolivieni talentati  :). Mai mai sa plec cu un tablou cu Che Guevara de acolo :) (era de vanzare nu m-am apucat de furaciuni)

Am continuat cu o plimbare pana in Valle de la Luna, un deal de nisip in care apa a sculptat forme de-a dreptul extratereste. Cel putin la fel de interesant ca locul a fost drumul pana acolo, cu un microbuz supra aglomerat si care gonea nebuneste pe pante depasind tot ce ii iesea in cale, in timp de baiatul care strangea banii era pe jumatate afara pe geam strigand in fiecare intersectie in ce zona merg pentru a lua si mai multi pasageri.

Dupa vreo ora de plimbare prin vale am repetat experienta cu microbuzul pana in oras (sunt vreo 10 km) si am luat-o usor la pas spre Plaza Espana si parcul Monticulo. Urcat pe uin varf de deal si deschis in 1776 este cel mai frumos parc al orasului. Are niste privelisti superbe asupra zonei de sud iar mixul dintre cladirile de sticla si casele de caramida netecuita care se catara pe versantii muntilor sunt inegalabile. Daca la asta mai adaugi si Illimani ce se inalta la aproape 6500 m asupra vaii pot intelege de ce am stat 1 ora trantit pe iarba fara sa fac nimic.

Acum stau intr-o cafenea foarte cocheta, sunt la al doilea capuccino care e aproape la fel de bun ca cel pe care il face Radu P. la servici, ceea ce e mare lucru pentru Bolivia. La 20:30 am autobuz spre Uyuni si de acolo voi fi rupt de orice urma de infrastructura pentru urmatoarele 4 zile cand sper sa ajung in Chile. Oricum ar fi, sper ca salar-ul sa fie high point-ul acestei calatorii, pentru el am venit in Bolivia.

Next: Fara telefon sau internet in Salar de Uyuni si Cordilleri

Poze

Nu as putea zice ca am ajuns la civilizatie, dar am reusit sa ating limita de 1000 de poze pentru primul album. Asa ca am facut unul nou, si am adaugat in dreapta sus linkuri catre albumele de poze din America de Sud de anul asta si din 2009.

Un sneak preview

La Paz

Desi stau intr-un hotel bun (de mult nu am mai dormit atat de bine ca in hotelul asta) maine o sa-l schimb pentru ca nu are net. Am gasit vis a vis unul la jumatate de pret, la fel de bun ca si camera (am vazut-o inainte) si unde merge WiFi-ul (acum sunt acolo in hol :)).

Asta a fost un intro perfect pentru La Paz. Nici nu stiu cum sa zic ca e orasul asta. Intimidant? Minunat? Nesigur? Ciudat? Habar nu am, pentru ca e din toate. In primul rand cand vii dinspre Peru spre La Paz tot drumul esti vegheat pe partea stanga de Anzi cu varfuri albe ce sprijina cerul care oricum atat de sus e prea albastru si ai impresia ca norii plutesc pur si simplu. Si cand ajungi in El Alto, aceasta increngatura de case construite fara nici un sens, habar nu ai ce urmeaza. Faci dreapta si apoi dintr-o data, se deschide un hahu, o cadere de aproape 1000 de metrii in care este inghesuit La Paz.

Daca strazile din San Francisco par verticale atunci cele din La Paz sunt pur si simplu nebunesti de abrupte. Oricum pornirea din rampa e cerinta obligatorie prentu ca orasul se incapataneaza sa se urce pe cei mai abrupti versanti, sa-si amestece strazile coloniale cu zgarie norii si caldiri terne. E un mare amalgam, plin de culoare pentru ca e plin de oameni de la tara care isi pastreaza traditiile, cu un Mercado Nero unde poti sa cumperi absolut orice de la sepci Nike cu sloganul Just Bo It pana la obiective originale pentru Nikon (aparent e mult mai popular intre turistii gura casca decat Canon). De piata vrajitorelor nu mai zic nimic, ca oricum n-am putut face poze. Daca vreau sa cumpar o potiune, un fetus de lama, un craniu sau pulbere de stele … totul e de vanzare.

In zona centrala sunt toate pietele astea, un gringo ghetto in jurul caruia s-au dezvoltat strazi intregi de artizanat plus un amalgam de cladiri colonaile si betoane din anii 80 asezate parca de o mana care avea chef sa se joace. Vazut de sus e pur si simplu minunat. De jos e intimidat si plin de culoare. Oricum ar fi insa, La Paz nu are cum sa te lase indiferent. Eventual te poate lasa fara bani, daca nu esti atent :)

Urmatoarele zile o sa fie tot aici, pentru ca pana acum nu am apucat sa vad mare lucru. Sau as zice ca am vazut prea mult. Nici nu stiu ...

Isla del Gringo

Dupa toata aventura cu granita, si pierdutul rezervarii mi-am luat o camera la un hotel bunicel la pret mic si am prins in ultimul moment turul de jumatate de zi pentru Isla Del Sol. De fapt asta era singurul motiv pentru care am zis ca dorm 2 nopti in Copacabana, turul insulei de o zi. Daca tot aveam juma de zi de ars gazul am zis sa fac jumatate din treaba si apoi dimineata restul.

Prima surpriza nu neaparat placuta a fost Copacabana. E o mare mare adunatura de artisti ratati, gringo si localnici care incearca sa ia si pielea de pe tine daca pot. Gustul destul de amar, insa pana la urma vorbim de un oras eminamente turistic, care oricum este ceva mai relaxat decat fratele mai mare de pe cealalta parte a lacului.

Ma urc in barca, prima supriza placuta, are doua motoare Yamaha asa ca merge destul de repede, si intr-o ora si un sfert ajungem la Isla del Sol. Norocul nostru a fost ca baietii cu barca au bagat mare si am ajuns primii din seria de 8 barci care veneau pline cu turisti. Dupa ce platim taxa de vizitare (de care nimeni n-a zis nimic) urcam "the inca steps" facem o vizita intr-o piata obosita si traversam sudul insulei ca sa vedem ruinele unui templu (tare ma indoiesc ca era incas la cat de urata era lucratura in piatra) ne urcam in barca si inapoi la mal.

Ce a fost misto: peisajele  geniale. Ce nu a fost misto: hoardele de turisti, chinuiala de a face o poza fara oameni in ea, turul pe fuga si engleza neinteligibila a ghidului. Maine nu mai merg in nord, Isla Del Sol este highly overated. Asa ca dis de dimineata dupa micul dejun la care am promise clativrte (yummi) o sa imi iau rucsacul si o sa fac pasi repezi spre La Paz. E mult mai relaxant asa, sper sa am net si sa pot campa pentru vreo 3-4 zile.

Oricum si de partea asta a lacului e la fel de frumos, chiar daca e si la fel de turistic. In momentele astea imi lipseste nordul primelor saptamani. Ce a salvat ziua? Apusul de mai jos:

Next: La Paz

Cum sa treci granita in Bolivia

tur organizat care nu schimba autocaru. Zis si facut, iau bilet la supra pret (fata de cat costa normal), la 7 sunt in terminal terestre si ma pun la coada cu restul de gringos care sunt la fel de fraieri ca subsemnatu. Ne urcam frumos in autocar, dureaza 20 de minute sa ne gasim locurile pentru ca intre timp au schimbat autocarul si numerele vechi nu mai sunt valabile, verificam ca avem actele la noi si o luam din loc catre granita. Dupa vreo 2 ore de mers ajungem la granita si surpriza. Io nu aveam biletu' de iesire la mine ci in rucsacu mare. Il rog pe amicul cu atuocarul sa deschida, zice ca nu se poate ca-l controleaza astia dupa aia 2 ore. Bun, ce-i de facut? Pai te debarc aici. Mux frate! Du-te sa   iti faci unul nou. Ajung la politia pentru imigrari, incep aia … ca nu se poate, ca n-au voie, ca costa 100$. Bun, ma intorc nervos si ma duc la vames sa-l intreb daca-l controleaza pe asta. Vamesul tot intr-o fericire, ca cica l-a controlat deja si i-a pus stampila. Bun, ma duc la el sa-mi dea bagajul jos 5 minute, el ca nu se poate. Ok! Ii zic ca ma duc la vames sa-I zic ca e unu in autocar cu droguri in bagaj si ca semnat ca popa. Imi zice ca n-am curaj si ii explic ca pentru 20 de para vamesu' o sa ne controleze pe toti, inclusiv si pe el in cur (si cum nu intelegea foarte bine engleza, i-am explicat dand din maini). Pana la urma deschide aia dar nu ma ajuta de loc. Asa ca m-am apucat si am descarcat vreo 15 bagaje ca sa ajung la al meu, am luat hartia din el si le-am lasat pe toate in mijloc facandu-i semn sa le puna la loc. A turbat de nervi, cred ca daca putea pleca fara mine.
Apoi am trecut prim vama ca pestele prin apa. Stat la coada 1 ora, zambit frumos si injurat in gand, am luat stampilele si am ajuns la autocar, unde el senor turba de nervi ca nu poate pleca. I-am zambit frumos si am mai stat inca 4 ore pana cand o canadianca a platit 30$ spaga si un cuplu de francezi 100$ ca sa ii lase sa iasa din Peru.  Din cauza asta am ajuns in Copacabana dupa 2, am pierdut rezervarea la cel mai misto hostel din oras. De nervi am luat un tur de juma de zi in Isla del Sol in loc de cel de o zi, si bine am facut.

Dar asta o lasam pentru data viitoare. Si pentru cand o sa am si net ca sa pot sa le pun online.

Next: Isla del Sol si La Paz

Puno e Gringo

Nici data trecuta nu prea mi-a placut in Puno. Daca in Cusco unde exista un gringo ghetto tot mai gasesti cateva locuri unde sa mananci ceva ce nu e occidental. In Puno in doua zile am gasit greu de tot ceva mancabil care sa nu fie pizza sau paste.

Si e normal sa fie asa. In centru 90% din oameni sunt turisti. Restul de 10% incearca sa le vanda ceva, fie artizanat, fie macare sau cazare, sau internet… Ai gringo, ai pizza si paste. Peste tot, iar peruanii sunt foarte departe de a fi italieni. Sau macar de a face o mancare italieneasca decenta.

Oricum am gasit un restaurant rezonabil (pizza & pasta) in care insa aveau si altceva decat asta si trucha. Restaurantul era plin de gringos, ca mine, aproape 40 de oameni. Dintre acestia am fost singurul care nu a mancat pizza, paste sau omleta la cina. Sopa criola a fost decenta iar alpaca la gratar a fost chiar buna. Nu stiu ce a fost la desert insa a fost ok (un fel de mousee de caramel). Totul udat din blesug cu mate de coca, si cu increduibila existenta a unui espressor (primul pe care il vad in alta locatie decat un Starbucks).

Toate la un loc. Gringo esti … pizza mananci. Noroc cu fructele.

Taquile si Uros (din nou)

Nu pot sa descriu prea bine cum a fost in Taquile. E greu sa vorbesti de culori, de albastrul unui lac la 3000 m ce se impleteste cu albastrul cerului. E greu sa vorbesti de petele de culoare pe care fiecare om le aduce in peisaj, sau de muntii ce sprijina cerul cu albul zapezilor dincolo de granita in Bolivia.

Ca sa vezi toate astea trebuie sa faci ochi la 5:30 ca sa apuci sa faci dus pana la 6 cand o iei din loc. In jumatate de ora eram pe lac in drum spre Uros, insulele plutitore. Nu prea imi plac Uros pentru ca sunt prea turistice. Atat de turistice incat la plecare femeile aymara care deobicei canta spre a ruga zeii sa-I protejeze pe barbatii ce pleaca la pescuit au cantat "sur le pont d'avignon". Insa toate astea pot fi iertate pentru ca din dorinta de a vinde suveniruri se lasa fotografiate in costumele extrem de colorate. Si mai sunt si copii, care chiar n-au nimic de a face cu turismul, ei pur si simplu de joaca si prin asta ofera o naturalete frumoasa .

Dupa targul turistic de la Uros am mers pe lac timp de inca 2 ore si jumatate pana in Taquile. Ce am gasit m-a uimit pur si simplu. O simplitate si o frumusete incredibila, o insula inchisa, care incepe sa-si piarda din farmec si sa treaca din ce in ce mai mult in turism. Cu toate astea peisajele sunt extraordinare si claritatea aerului te face sa vezi pana departe in Bolivia, piscurile albe ale Anzilor amestecat cu culorile incredibile ale oamneilor care aici pastreaza portul traditional nu pentru turisti ci din traditia care ii face sa fie singurii ce vorbesc quechua intr-o mare de aymara, si care ii face sa fie considerati ca si populatie patrimoniu UNESCO pentru arta tesaturilor. Totul intr-un soare incredibil pe care vantul il face prea des inexistent la 3400 m.

Si ca ziua sa se incheie frumos la intoarcere am prins apusul pe Titicaca. Culori increbile, cel mai frumos albastru din lume.

Next: Bolivia dis de dimineata, Copacabana si Isla del Sol