E inalt si blond, imbracat intr-un sacou gri inchis cu un palton peste si o carte in mana. E din alt flim, face nota aparte in tramvai, nu se potriveste deloc cu scaunele rosii si mizeria de pe jos. Curat, unghii impecabile, pieptanat cuminte, ochi albastri si zambet perfect.
Citesc o carte in engleza, despre asasini si tarmuri mitice, ca mai toate povestile pentru copii mari cu care imi omor uneori orele. Se aseaza pe scaunul din fata mea, zambeste si deschide discutia. Il cheama Dorian, e American si ma intreaba in engleza daca l-am gasit pe Dumnezeu in viata mea…
- Nu l-am pierdut niciodata, deci n-aveam de ce sa-l gasesc ... raspuns sec de cliseu de film.
- Deci Dumnezeu este in viata ta, te iubeste si iti zambeste
- Azi imi zambeste soarele si asta poate fi parte din Dumnezeu daca ti neaparat sa fie
- Il iubesti pe Dumnezeu?, ma intreba Dorian scotand din rucsac o biblie, care sigur e un pic diferita in punctele esentiale de versiunea lui King James
- Nu, raspund asteptand mingea la fileu…
- Insa Dumnezeu te iubeste!
- Nu cred, pentru ca Dumnezeu nu ma cunoaste si nu poti iubi ceva ce nu cunosti!
- Dumnezeu ii iubeste pe toti copii lui … si dechide cartea incercand parca sa-mi demonstreze ceva
- Dorian, inchide cartea, i-am zis. Daca vrei sa-mi demonstrezi ca Dumnezeu e capabil de iubire du-te intr-un spital, gaseste un copil bolnav de cancer in faza terminala, uita-te in ochii lui si ai parintilor lui si zi-le ca Dumnezeu ii iubeste! Si daca dupa experienta asta tu poti sa crezi ca Dumnezeu ne iubeste pe toti atunci avem definitii diferite despre ce inseamna iubire!
A mai vorbit o vreme, incercand sa ma convinga, insa nu am mai raspuns nimic. Apoi a schimbat tramvaiul. Poate ca are dreptate si Dumnezeu ne iubeste pe toti, dar nu este atent. Poate ca dragoste fara suferinta nu se poate. Poate ca de asta refuz sa-l iubesc … pentru ca doar cei pe care ii lasi in inima ta te pot rani. Iar eu cred ca am dus destul si am avut meciurile mele cu El. Prea multe ca sa-l mai cred capabil de iubire …
