Azi plec ...

Mai am jumatate de ora si pot sa zic: azi plec. Ma duc in Peru. Nu stiu ce as mai putea zice, pentru ca sunt prea multe de zis. Nu stiu daca o sa apuc sa scriu cat o sa fiu acolo, ca deh nu o sa fiu tot timpul prin orase mari in care exista internet. Dar o sa incerc, si sper sa ma intorc mai fericit decat am plecat. A, … era sa uit si cu lentila de la Razvan si sacul de dormit de la Ciprian daca tot ma intorc :)

Comoara bunicii

Bunica nu are un cufar. Daca ar avea ar fi ceva din lemn, mare si prafuit, plin de retete despre viata. Daca ridici capacul ai vedea hartii ingalbenite despre o viata prea grea pentru a ma hazarda sa o numesc fericita. Cu toate ca a fost si poate pe alocuri viata a fost grea, bunica a stiut sa o tina simpla. Si aici e reteta, aici e frumusetea. Stie sa se bucure de lucruri simple, pentru ca cele complicate sunt greu de obtinut. E sufucient sa-si vada nepotii, ca sa fie bucuroasa si chiar fericita. Cat de simplu si totusi cat de greu de obtinut pentru ca timpul inseamna bani, si noi, nepotii inca traim cu iluzia ca banii ne adus fericirea. Daca doar am reusi sa gasim si sa deschidem cufarul bunicii si sa citim retetele ei!

Cand 2 jumatati dau cu virgula

Imi place Gaudi. Dincolo de geniul sau inspirat din natura imi place cum a reusit sa foloseasca mozaicul pentru a crea arta si filozofie in acelasi timp. Ma simt ca un mozaic, rupt in cioburi si apoi lipit ca sa pot sa reflect razele celor din jur in unghiurile pe care si le doresc. Am atatea culori cate cere lumea de la mine si toti cei din jur primesc in schimb ceea ce spera sa vada si asta ii face aproape fericiti. Intre atatea cioburi si mortar am ajuns sa uit cine sunt si unde vroiam sa ajung si sa ma multumesc cu tristetea si banalitatea lumii mele pentru a putea sa traiesc la maximum prin comparatie putinele momente de fericire. Nu sunt ipocrit.

Am o viata buna, destul de relaxata si comoda. Am ajuns la 30 de ani sa ma intreb unde sunt eu in tot ce este in jurul meu. Acum 13 ani am decis ca viitorul sta in insiruiri de biti si puterea de a face masinile sa gandeasca si nu in a cauta raspunsuri in pietrele trecutului. Am ales cu capul nu cu inima, si am ajus unde sunt astazi, ceea ce nu e deloc rau. Insa visul nu a murit si oricat de mult a incercat ratiunea sa imi omoare acea parte de suflet nu a reusit.

Asa ca imi voi lua concediu, ma voi urca in avion si ma voi duce in noiembrie in Peru sa caut o jumatate din mine. Cea din suflet pe care am ingropat-o atat de adanc incat a fost nevoie de multe ganduri si trairi nebanuite ca sa imi dau seama ce am pierdut. Sper sa o gasesc, impreuna cu nebunia, fericirea si simplitatea ei, si cand o adun la mozaicul de azi sa nu dea cu virgula. Si cand te gandesti ca in mod normal trebuia sa ma apuce nebuniile la o varsta rotunda, cum ar fi 32 de ani …

Evanghelia dupa Andrei

Andrei era ingerul mamei. L-am cunoscut stand pe banca din dreapta, de pe coridorul de la IOB, o banca inalta, mult prea incomoda pentru un copil. Ma uitam la el cum se juca cu masinuta rosie pe margine si ma intrebam cat de cuminte poate fi, incat sa nu dea deloc din picioarele ce stateau suspendate undeva in aer. S-a uitat la mine si mi-a zis ca masinuta lui nu e de pompieri, desi e rosie si scrie FIRE pe ea. O masina de pompieri trebuie sa aiba furtun si scara, si el stie asta pentru ca atunci cand o sa fie mare o sa se faca pompier.

Timp de trei saptamani cat a fost in tura de dinaintea mea la aparatul de radioterapie am aflat ca cel mai mult ii place vinerea, cand vine tata in vizita si sta pana duminica, si se joaca impreuna cu masinutele, si inainte de a pleca seara ii citeste povesti. Daca este frumos afara ies sa se plimbe impreuna cu mama, dar nu poate sa alerge ca nu are voie si il dor picioarele. Deja s-a plictisit de curtea spitalului pentru ca este a patra oara cand sta la etajul 5, si ar vrea sa plece acasa sa stea cu tata in fiecare zi si sa mearga la scoala. Deja era de-al casei si toata lumea il iubea, pentru ca desi picioarele il dureau ochii sai alergau. Mama lui zambea amar si spunea ca ea a vrut un copil si Dumnezeu i-a dat un inger…

Vinerea mergeam sa luam trimiterile pentru analiza, si s-a intamplat ca doamna profesor sa fie in dimineata aceea jos, la cabinet. Cand am intrat sa imi iau hartiile, prin usa deschisa am vazut cum ii se spunea ca Andrei nu mai poate face radioterapie, pentru ca deja este prea mult. Va ramane doar pe chemo, si vor trebui sa vina la spital doar odata la 3 saptamani. Doua lucruri nu voi putea uita. Cum arata privirea unui om care traieste desi inauntrul sau e mort, pentru ca durerea si disperarea l-au ucis. Si nici lacrimile sarate atunci cand, afara din cabinet, Andrei i-a zis mamei sale cat de mult de bucura ca o sa-si vada tatal in fiecare zi. M-am oprit din plans de abia dupa ce am ajuns la masina.

Zilele trecute, accidental, m-am intalnit cu ingerul cu halat care avea grija de noi la radio terapie. Printre zambete si complimente am intrebat si de Andrei. Acum e inger pentru noi, nu doar pentru mama. Ma intreb de ce a decis Dumnezeu ca ingerii trebuie sa stea atat de putin printre noi!