Cin' va pune sa platiti pe internet?

Dracu stie! Acum cand stau si ma uit la coafura asta cuib de randunica, cuc sau ce naiba de pasare o fi ,a doamnei din spatele ghiseului de la Electrica ma loveste crudu' adevar. Sa fiu io al naibii, e mai crud decat Daniela aia de dimineata, ca oricum IQ-ul adunat al "sistemului" de facturare si de plati e mic mic mic. Ca al Danielei.

Stau si ma uit ca boul prin geamul ala nespalat si zgariat, cum doamna de dincolo, a invatat la a doua tinerete sa mangaie suav tastele galbene ale unui Pentium II si incearca sa dezlege misterele facturilor alea umflate care apar neplatite, si cu vreao 700 de kilovati in plus. Negru pe alb, mai bine zis fuchsia pe alb ca am dat cu markarul pe indecsii de la contoare, doar doar oi baga ceva viteza in a rezolva problema. Cand rostesc cuvantu' interval deja e prea mult, ca matematica e mai mult decat aritmetica, iar logica e degeaba. A gresit calculatoru' la factura asta! vine cuvantu implacabil de dupa geam. Pacat ca nu exista un termopan anti prostie ca ar fi devenit standard de facto prin toate firmele de utilitati. Incep sa inteleg de ce au schimbat bucata de lemn de sub fanta taiata in geam care face legatura cu taramul fericirii eterne. Se tocise, asa ca marmura e mai buna! Ceva mai rece si mai durabila, sa ingehte mana lui de contribuabil cu factura gresita!

Dupa vreo 15 minute pierdute, alte doua doamne cu diverse culori si nuante de par, o imprimata ce nu merge, un sef nervos al carui salariu este mult prea mare pentru diferenta de (in)competenta si IQ dintre el si subalternele inca prea tinere pentru pensie nu rezolv mai nimic. Las o mana de acte acolo si o sa revin peste vreo 2 zile sa imi iau facturile recalculate, sau cel putin asa zice shefu. E peste puterile lor sa rezolve asa ceva. Ca doar nu te pui cu calculatoru' mama lui de Pentium care face greseli d'astea.

Pana la urma singurul lucru cu adevarat misto e noul nume al companiei: Enel. Cand il citesti invers!

Aceasta este o poveste inventata. Orice asemare cu persoane reale, companii furnizoare de servicii, aceasta tara si stilurile de coafura din anii 80 este pur intamplator!

Intransigenta iertarii de sine

Invatam sa fim competitivi si ca locul doi e pentru cei ce pierd. De cate ori aud ca e important sa participi ma uit la cei care o zic si la cei care ies pe locul 2. Singurii care par a nu avea regrete sunt cei pe care treapta podiumului ii pune mai sus decat restul, cei care pot vedea lumea de sus, la fel ca Dumnezeu. Educatia asta este fundamental gresita, pentru ca in afara de a fi competitivi ne invata sa lupatam intoideauna, cu toti si toate inclusiv cu noi insine si uneori fim intrasingenti fata de cei ce pierd, chiar si atunci cand invisii suntem noi.

Oamenii ajung sa tragem de ei ca sa castige, sa mute liniile respectului si sa incalce principii doar pentru a putea urca pe treapta din varf, pentru a fi recunoscuti si adorati o secunda sau o viata. Ne grabim sa ajungem pe primul loc si uitam sa cedam locul in trafic, sa injuram pietonii de pe trecere, sa nu mai avem rabdarea de a sta la o coada, pentru ca toate ne tin in loc si viteza este cea mai importanta.

De cate ori n-am auzit vorbe de genul, cat de idiot sunt ca am luat-o pe Magheru, domn'le sunt chiar tampit ca am venit azi la banca cand e zi de salariu, uite ce coada. Adica, cum s-ar zice, greseala e a noastra ca facem ceea ce facem, ca nu reusim sa castigam, ca nu suntem primii. E greseala noastra ca nu muncim pana la epuizare, ca ziua nu are mai mult de 24 de ore, ca nu suntem destul de destepti sau de odihniti ca sa dam 110% din ce putem. Am uitat sa ne iertam pe noi insine si incet incet aplicam intrasingenta asupra noastra si a celor din jur.

Hai sa decretam pace, pentru ca nimeni, niciodata nu a zis ca trebuie sa existe doar un invingator. Podumiul este un esafod mai mult decat un premiu, si ne sacrificam linistea si dorintele de zi cu zi pentru a fi sus. Ne sacrificam pe noi!

Versiunea pe scurt a vacantei

Gata, am inceput sa pun din poze on-line. E o vesrsiune prescurtata, periata si mai ales complet subiectiva a ceea ce am vazut in cele 16 zile din Peru. Si inca nu este gata, nu am trecut nici macar prin jumatate din poze.

Update: Aparent Picassa e super tare si impune o limita de 500 de poze per album asa ca am continuat aici. Mai am inca 700 de poze prin care trebuie sa trec (adica cam o treime din total)

Proof of life

Astea sunt cateva cuvinte scrise din Peru. Sunt prea putine iar cele 16 zile merita mai mult decat un blog. Va urma un jurnal, iar ce e mai jos nu e decat o mica bucatica din ceea ce poate ca este cea mai interesanta calatorie din viata mea. O adevarta calatorie de viata.

Cusco a fost foarte frumos, as putea spune ca pe alocuri a fost chiar prea dramatic. Nici macar nu stiu ce sa zic ca mi-a placut cel mai mult, orasul in sine cu aerul arhaic al cladirilor si totusi modern in exprimare, oamenii plini de mandria de a fi urmasii unui mare neam, sau cerul cu norii sai desenati din penel deasupra muntilor.
Stau in aeroport si ma uit la ingramadirea de case aruncate pe colturi de munte si la umbrele negre pe care norii le lasa. E un pastel incredibil intre pamantiu, maro inchis, albastru intens, si albul aproape imaculat de deasupra. Parca ca sa rupa un pic din cer oamenii si-au vopsit casele in albastru, sau portocaliul intens al apusului. Stiu ca asta cu apusul devine laitmotiv dar nu ma pot abtine sa nu scriu despre el. E incredibil cum soarele coboara usor sub nori si apoi sta cateva minute intre ei si munti colorand totul in portocaliu sangeriu sau mov, daca norii poarta cu ei furtuna.
Cred ca doar vazand un astfel de apus in Alti Plano sau in Valea Sacra poti intelege de unde apare betia de culori din viata acestui popor. Nimic nu e exagerat, nimic nu e fad, totul e chiar atat de intens pe cat o arata hainele, casele si arta de aici. Nici macar oamenii nu sunt altfel, pielea le este intens colorata, parul este negru si sarmos de des, si de multe ori au in obraji un rosu sangeriu dat de arsura soarelui mult prea puternic din timpul zilei.
O sa-mi lipseasca orasul asta. Ma intorc in Lima, si cred ca nici macar oceanul nu va reusi sa ma faca sa nu-mi fie dor de Cusco. Oricine ajunge aici ar face bine sa lase acest oras pentru final, pentru ca altfel inima ii va ramane aici, in Valea Sacra a incasilor printe nori, ziduri, oameni si culori. Si ar fi pacat sa nu ai sufletul cu tine de-a lungul unei incredibile aventuri de viata.