Uite criza ... nu e criza ...

Am fost acasa in weekendul asta. Sau mai bine zis am fost la cealata casa, aia de demult plina cu amintiri de copilarie si liceu. Orasul e la fel de gri ca in fiecare toamna, muntii nu se mai vad de ploaie, ce sa mai ... urat. In intampinare pe langa nelipsite gropi din asfalt si avionul din sensul giratoriu te astepta un panou pe care scrie mare mare mare: Reabilitarea Bulevardului 1 Decembrie 1918 cofinantat de UE ...

O sa sar peste partea cu prostia, ca intai torni asfalt si dupa aia scoti bordurile, si o sa ma focusez pe borduri. Alea vechi, vechi, vechi sunt din beton, de pe vremea cand eu eram copil (le-au schimabt prin 80 si ceva). Beton bordurile nu gluma, vopsite pe alocuri cu negru si galben, neciobite, tari ca piatra. Acum le-au scos si pun in loc unele chinezesti, si astea tot beton ... numa ca asta e un beton comunist mai nou si implicit un pic mai prost. Surpriza (sau mai bine zis lipsa de surpriza) vine cand vezi firma de unde vin bordurile. E a lu' Adriean, ala de ii zice lumea Bordura. Se schimba deja bordurile si trotuarele in 2 orase. Inutil sa zic ca e a doua oara in 5 ani cand refac trotuarele ...

Acum toate bune si frumoase, dar vorbim de un oras mic, mic, fara bani, cu multi asistati sociali, cu investitii ioc si locuri de munca atat de multe ca dau pe afara ... prin Italia, Spania, Franta si Anglia mai ales ... Acum daca stimabilul primar, sot de frunte al penalei (la propriu) doamne fost ministru al alergaturii si organizarii de concerte in Costinesti, vrea sa-l ajute un coleg de partid, eu ce pot sa fac altceva decat sa ma uit la parintii mei cum se duc constinciosi in fiecare an sa-si plateasca impozitele la stat. Nu de alta, dar nu putem sa lasam criza sa-l doboare pe Adriean Bordura.

Acum sa speram ca nu mai tine criza prea mult, ca la anu' se mai schima in inca un oras, da dupa aia gata, papat pe bot ... ca vin alegerile cu noi primari si daca ne coloram in galben, o sa luam benzina numa' de la Rompetrol, iar daca om vedea rosu in fata ochilor o sa ne asfalteze si straduta dintre blocuri printre trandafiri (doar pe hartie...)

Hai sictir ... sau mai bine hai sa ne caram naibii de aici ca de la anu' daca ies trandafirii o sa le dam 40% din bani sa-i fure!

Marile sperante

Din ’94 de cand am vazut pe video Use Your Illusions I+II la Tokyo astept concertul lui Guns, iar aseara s-a implnit visul. Acum ca de fapt a fost mai aproape de cosmar e doar o chestie de nuanta, insa cand am ajuns la intrare parca ma teleportasem intr-un film prost. In primul rand era vorba de o parte colocatarii de concert care la 30+ ani inca doreau sa-si retraiasca adolescenta in geci si pantaloni de piele. Era o mare discrepanta intre grupurile de Axel wannabe’s si managerul de langa mine care jumatate de seara a incercat sa discute la telefon bugetul de marketing, insa tot e bine ca a intrziat Guns 1 ora jumatate ca a avut omul timp de discutii. Oricum o intorceam nu se pupa deloc cu imaginea aia din capul meu de acum 16 ani.

Dupa vreo cateva beri pe jumatate apa a aparut si Guns, sau mai bine zis Guns tribute band pentru ca a fost vorba de o caricatura de trupa condusa de un Axel care de abia vorbea … de cantat nici vorba. De sonorizare nu mai zic nimic ca am prieteni care au boxe mai scumpe decat aveau aia la concert, si basul era mai slab decat la Kylie Minogue. La un moment dat s-a dat drumul la glume in jur, gen bagati CD-ul si plecati acasa ca mai bine e un playback, pe chitarist in cheama BackSlash?, pacat ca n-au venit in concert inainte sa moara, si alte comportamente de autoabaza perfect normale date fiind valentele muzicale ale celor de pe scena. Cand au masacrat solo-ul de chitara din November Rain deja a fost prea mult si tare ma batea un gand sa plec acasa, dar am rezistat cu eroismul pe care doar 16 ani de asteptare pot sa-l alimenteze.

Singurele clisee care au fost conforme cu visul meu au fost Sweet Child of Mine si Knockin’ on Heaven Doors. Macar pentru momentele astea a meritat sa ii vad. Acum stiu sigur ca a murit speranta ca vreodata sa se mai intoarca timpurile alea frumose. Tot ce mai ramane sa vad daca nu cumva mai am caseta aia video cu Tokyo …

Doua beri si o limonada

Se zice ca adevarul se gasteste pe fundul unui pahar de vin, insa cam acum o luna eu l-am vazut in galben auriul usor spritat al unei halbe de bere. A venit subit, ca o senzatie care te invaluie asa deodata fara sa bata sa usa sau sa te pregateasca. Nu a fost buldozer deloc, ci doar un deja vu de trairi pe care de data asta le-am inteles altfel, desi le mai traisem de cateva ori cel putin.

Acum nu pot sa neg ca n-au fost si alti catalisti in zona care sa agite un pic bulele din halba. A mai fost o bere si o limonada care venise cu masina, insa senzatia de bine de a revedea prieteni vechi s-a amestecat cu dorul de timpuri trecute si satisfactii consumate. Si pentru prima data in ceva vreme am inteles cuvinte cu adevarat radaciniile unor cuvinte si simtiri, ce inseamna sa fi cu adevarat inspirational, si cat de rar te intalnesti cu oameni care fac asta pentru ca asa s-au asezat fibrele in ei, fara efort, fara analize sau premeditari.

Stiu ca din cuvintele insirate limonada a crezut ca uneori ca gata, mediul corporatist m-a spalat pe creier macar pe anumite zone si ca o parte din scanteia aia misto, din frumusetea unor pasiuni a disparut in mine, si poate ca are un pic dreptate. Berea vecina a zis chiar ca nu exista loialitati fata de companii ci doar fata de oameni, si am realizat ca asta este adevarul gol golut. Iar istoria a ridicat pentru mine stacheta sus de tot in zona asta si in acest moment macar pe partea asta lucrurile sunt adecvate si arata bine. Ramane insa o zona de melancolie pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, dar pentru asta va exista intodeauna bere si limonada in centrul vechi.