Andrei era ingerul mamei. L-am cunoscut stand pe banca din dreapta, de pe coridorul de la IOB, o banca inalta, mult prea incomoda pentru un copil. Ma uitam la el cum se juca cu masinuta rosie pe margine si ma intrebam cat de cuminte poate fi, incat sa nu dea deloc din picioarele ce stateau suspendate undeva in aer. S-a uitat la mine si mi-a zis ca masinuta lui nu e de pompieri, desi e rosie si scrie FIRE pe ea. O masina de pompieri trebuie sa aiba furtun si scara, si el stie asta pentru ca atunci cand o sa fie mare o sa se faca pompier.
Timp de trei saptamani cat a fost in tura de dinaintea mea la aparatul de radioterapie am aflat ca cel mai mult ii place vinerea, cand vine tata in vizita si sta pana duminica, si se joaca impreuna cu masinutele, si inainte de a pleca seara ii citeste povesti. Daca este frumos afara ies sa se plimbe impreuna cu mama, dar nu poate sa alerge ca nu are voie si il dor picioarele. Deja s-a plictisit de curtea spitalului pentru ca este a patra oara cand sta la etajul 5, si ar vrea sa plece acasa sa stea cu tata in fiecare zi si sa mearga la scoala. Deja era de-al casei si toata lumea il iubea, pentru ca desi picioarele il dureau ochii sai alergau. Mama lui zambea amar si spunea ca ea a vrut un copil si Dumnezeu i-a dat un inger…
Vinerea mergeam sa luam trimiterile pentru analiza, si s-a intamplat ca doamna profesor sa fie in dimineata aceea jos, la cabinet. Cand am intrat sa imi iau hartiile, prin usa deschisa am vazut cum ii se spunea ca Andrei nu mai poate face radioterapie, pentru ca deja este prea mult. Va ramane doar pe chemo, si vor trebui sa vina la spital doar odata la 3 saptamani. Doua lucruri nu voi putea uita. Cum arata privirea unui om care traieste desi inauntrul sau e mort, pentru ca durerea si disperarea l-au ucis. Si nici lacrimile sarate atunci cand, afara din cabinet, Andrei i-a zis mamei sale cat de mult de bucura ca o sa-si vada tatal in fiecare zi. M-am oprit din plans de abia dupa ce am ajuns la masina.
Zilele trecute, accidental, m-am intalnit cu ingerul cu halat care avea grija de noi la radio terapie. Printre zambete si complimente am intrebat si de Andrei. Acum e inger pentru noi, nu doar pentru mama. Ma intreb de ce a decis Dumnezeu ca ingerii trebuie sa stea atat de putin printre noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu