M-am abtinut sa scriu pana acum despre Daniel, pentru ca nu stiam exact ce as putea spune fara sa fiu subiectiv, fara sa retraiesc mult prea intens in mine emotii pe care sincer nu le mai vreau parte din viata mea. Cand citesc ce scrie sau vorbesc cu el e un deja vu dureros, pentru ca nu cred ca cineva ar trebui sa treaca prin asta, cu atat mai putin vreunul dintre noi. Nu pot sa schimb ce am trait, insa acum ceva timp, tot pe un pat de spital mi-am jurat ca pot schimba ce traiesc si ca nu voi lasa un Dumnezeu sa decida in locul meu unde voi fi maine. Si daca am luptat cu boala si cu tot ce vine la pachet cu ea am facut-o din toate puterile mele si pentru mine si cei ce ma iubesc.
Il inteleg mult prea bine pe Daniel, si stiu dureros de in amanut cum este sa fi in situatia aia. Inca imi amintesc ce gust are greata de dupa citostatice sau cat de greu e uneori sa gasesti motive ca sa te dai jos din pat, si cum nervii impotriva sistemului te pot tine in viata cand orice urma de energie e stoarsa din tine. Stiu ca suna a cliseu de film prost ca viata e o lupta dar pentru Daniel bataliile cu adevarat grele acum incep. Si are toate motivele din lumea asta sa le castige...
Respect!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu