Cam la un an dupa m-am gandit indelung la cum am trecut peste perioada cea mai grea a bolii, si am realizat ca am fost un urs. Un urs mare de tot, de peste suta de kile, cu pofta de viata ca un pui, cu rasete si chef de joaca care odata ce a dat de iarna a intrat in hibernare.
Fizic, am tras de mine cum nu credeam ca as putea face vreodata, si chiar si acum am momente in care ma intreb cum de ma ridicam din pat sau puteam sa pun pasii unul in fata celuilat. Asta a fost ursul puternic, ala care a consumat din resurse pentru a supravietui, ala care s-a incapatanat sa stea cat de drept putea intre doua runde de perfuzii si iradieri. Am tras de mine atat de mult incat inainte de ultima sedinta de chemoterapie am jucat fotbal, iar colegii au invatat ca trebuie sa-mi puna pasa excat la picior pentru ca nu mai aveam puterea sa fac pasii in plus.
Apoi mi-am construit ziduri peste ziduri, ca sa tin departe de mine si de boala mea oamenii pe care ii iubesc. Am devenit ursuz si morocanon, plin de toane pentru ca atat am situt sa fiu, atat am putut sa fac ca sa-i feresec pe ei de nesfrasitele asteptari din saloanele si coridoarele spitalului, de ochii tristi ai copiilor bolnavi, de mirosul raului care era in mine.
Aici nu am stiut sa renunt si m-am transformat in ursul egoist, care desi renascut nu a mai daramat pravanele si a inceput sa se hraneasca doar pentru el, din orgoliu si din betia data de reusita de a fi supravietuit. Am primit fara sa zis Mor ajutorul celor din jur si am considerat ca totul mi se cuvine, ca doar fusesem un animal ranit. Iar cei ce ma iubesc au inteles asta si mi-au suportat-o, si inca mi-o suporta.
Asa m-am simitit atunci. Ca in hibernare, dramuind fiecare resursa pe care o aveam, carandu-ma fizic de unul singur la spital, iar seva si energia luand-o din ura mea fata de Dumnezeu si lume. Acum incerc sa vad ce fac cu mine, macar un urs polar sa fiu, ca aia sunt mai veseli ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu