Un tramvai numit cultura

Primavara merg cu tramvaiul. Nu e un anotimp mai bun pentru asta, acum nu e prea cald si ploua rar. Am linie directa de acasa pana la munca, ma urc in el si 30 de minute citesc cu iPodul in urechi castigand o ora de cultura pe zi. Sau cel putin asta e planul, sa castig timpul asta in loc sa conduc masina si sa cresc si mai mult profiturile Petrom si poluarea.

Cultura asta insa e cu doua fete. Daca am noroc e cultura din carti, idei ce-mi incoltesc in minte. Emotii si
trairi. Sau pot sa fie ca aseara cand ma intorceam de la munca. Cultura de Bucuresti, de Romania, cu iz de etnie si lipsa de sapun. Intai de toate eu stateam linistit la locul meu, cu capul in soarele gol al lui Asimov si Afraid to shoot strangers in casti cand am simtit un miros imposibil de descris. Daca ar fi sa incerc sa-l creionez nu as avea cum sa-i fac dreptate. Era genul acela de putoare care te face sa lacrimezi si daca incerci sa respiri pe gura. Sursa era aurolacul ce tocmai se urcase, si care cu siguranta ca nu a vazut sapunul nici macar in reclame. Subit, jumatate de vagon a fugit in partea din fata a tramvaiului, iar la prima statie m-am mutat in primul vagon.

In noul vagon a trebuit sa umblu la volum. In general eu nu ascult muzica cu scopul de a surzi, insa imi era nevoie sa acopar sunetul unui telefon mobil ce repeta la nesfarsit o manea cu dusmani, bani si femei in ordinea aleatoare a cuvintelor. Si de parca nu era suficienta creatia artistului, grupul etno-focloric posesor al telefonului cu pricina tinea isonul melodiei cu voci suave asemanatoare unor ragete educate acompaniate de cuvinte de alint cu un nume de oras din Croatia.

Pana la urma am scapat de fanii infocati ai artistilor cu nume de mezeluri si am incercat sa ma reintorc la celalat tip de cultura. Timp de doua statii chiar am reusit pana cand un parfum mi-a gadilat din nou narile. N-as putea zice ca era chiar neplacut, pentru ca de data asta era sigur comercial. [Paranteza patrata – sa se scrie pe flacoanele de parfum ca nu sunt de unica folosinta, deci nu trebuie golite din prima]. Intamplarea face ca aveam si Pasarea Colibri pe iPod, dar parfumul nu era din tari straine si mai ales nu putea acoperi sub nici o forma matreata domnitei din fata mea, ci doar mirosul si eventuala lipsa a apei calde.

Am inchis cartea si am respirat pe gura ultimele 2 statii. Nesansa a facut sa cobor la aceiasi statie cu prea minunata domnita. Refugiul era mic si aglomerat, iar in fata noastra era o doamna de etnie asemanatoare cu a domnitei, si un copil in brate. As fi vrut sa zic ca e puradel, dar nu este politic corect. Refugiul ingust combinat cu coropolenta doamnei cu copil si adaugand tramvaiul oprit in statie si masinile ce curgeau neincetat a dus punctul culminat al serii. Domnita parfumata si grabita vroia sa treaca, copilul nu se dadea dus din calea ei (cu tot cu maica-sa), nervii erau la maxim si limbajul era colorat. A iesit cu o mini paruiala si cu scuipaturi. Oricat as incerca sa reproduc injuraturile nu pot, insa punctul culminat a fost: „Fa nenorocito … iti trag una in cap cu copilu’ de te omor, futu-ti …”. Urmat de o flegma in plina fata.

Asta e Romania din tramvai, mereu surprinzatoare ca o gradina plina de flori. Daca as fi fost credincios mi-as fi facut cruce. Cum nu sunt, ma gandesc sa emigrez intr-un loc cu specii florale mai putin diverse. Pana atunci insa … ma culturalizez mancatiash’ !