Zile ca astea te fac sa te introci ...
Azi a fost o zi incredibila. Am plecat cu noaptea in cap, intr-un autobuz local catre Pisac sa vedem templul soarelui. Am ajuns acolo in zi de piata, ca in vremurile bune de acasa cu tarani viu colorati, taranci ce isi poarta copilul in spate si gaina sub brat. In viata mea nu am vazut atat de multa culoare si atatea feluri diferite de cartofi :). M-am aruncat in marea aia de culoare si timp de o ora m-am targuit ca un nebun doar din placerea de a vorbi cu cei din spatele mesei cu cercei. Dupa asta am mers si am luat biletul de intrare in sit, extrem de scump pentru ca nu exista decat un singur bilet pentru toate si a costat cam 45$.
Nu stiu ce ne-a apucat (pe mine si pe italianul fantastic), ca am inteles ca pana sus faci doar jumatate de ora. Niste idioti, pentru ca am urcat inca cateva sute de metri in altitudine de la 2900 de metri, unde dupa 2 scari de abia respiri. A fost genial! Am mers pe poteci la limita prapastiei, am trecut pe branci printr-un tunel, practic am facut 3 ore pana in varf prin locuri in care turistii nu se avanta. A fost un inca trail mai personal in care aproape ca simteam apasarea celor mergeau pe acolo cand templul inca nu era ruina si istoria nu se scrisese.
Nu fi putut face asta singuri. Pe drum ne-a prins din urma un localnic plin de culoare si cu un fluier in mana. Ne-a condus pe poteci cantand si ne-a explicat fiecare piatra si constructie in parte. A fost de departe cel mai bun ghid pe care l-am avut in viata mea si asta pentru ca zilnic isi ia fluierul si urca potecile astea mistice pana in varf ca sa multumeasca soarelui ca a rasarit. A fost extenuant si am coborat pe drum, cu taxiul pana in casa unor oameni unde am mancat un sandvish cu ou si am platit 1 dolar pe 1 litru de suc de mango facut atunci pe loc.
Si aventura nu s-a oprit aici pentru ca ne-am urcat in alt autobuz plin cu gaini si oameni cu zambetul pe buze si am plecat inca o ora spre alte doua locuri aproape magice. Am ajuns in Urubamba si am inchiriat un taxi pentru 15$ care ne-a dus la Salina, un munte de sare plin cu terase albe care se pravaleau de pe versant.
Apoi am plecat la Moray, supranumit si coloseumul incas. Sincer, si fara suparare pentru amicul italian, coloseumul este un mic copil, pe langa ce au facut incasii. E ceva mistic acolo, care iti face pielea de gaina, si care te face sa te simti mic mic mic si insignifiant. E o caldare enorma intre munti, cu terase din piatra asezate cu o maiestrie incredibila, fara sa se pravale pe pantele abrupte.
Acum ca poate de la oboseala, sau de la cine stie ce am devenit prozaic, insa pe drumul de acolo inapoi am vazut cele mai incredibile peisaje, cu munti trasi de o mana nevricoasa, plini de colturi, fara netezimi si neterminati pentru ca virfurile nu se vad de nori. A tunat si a plouat, si cerul era rupt in bucatele de negru, alb si un albastru absolut pur, cu raze ce treceau de noi de zici ca zeii cei vechi vroiau sa arate ca inca mai traiesc. Tot peisajul asta din cer lasa umbre si lumi pe campia galbena dintre munti, incat nu mai stiai daca visezi sau e real. Fiecare colt de drum, fiecare curba aducea altceva, alta simtire, alta culoare si lumina.
Cand in sfarsit am crezut ca gata, intram in normalul pe care un cer cu nori portocalii pe care i-am mai vazut aici de fiecare data cand soarele cobora dedesubtul lor sub munti, atunci, am vazut luna, mare cat un oras, drept in fata. Pana si soferul de autobuz a zambit si a arata-o cu degetul. Ce sa mai zic! O zi plina, va urma o noapte scurta si o impresie ca oricat de superb si frumos ar fi Machu Picchu nu va reusi in urmatoarele 2 zile sa afirm ca ziua de azi nu a fost cu adevarat perfecta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu