Chimu, Ceviche si fructe

Foarte pe scurt azi am fost sa vizitez Chan Chan, cel mai mare oras din chirpici precolumbian.  Situl in sine a fost intradevar impresionant, muzeul si anexele au fost cam expirate, insa oricum am aflat o gramada de lucruri noi despre care habar nu aveam. Oamenii astia chiar au fost o nuca tare de tot pentru Inca, si multe din innovatiile din agricultura pe care noi le luam de bune ca fiind ale incasilor sunt de fapt de la ei. Sa vezi cum au reusit sa faca din desert oaza bazandu-se pe cateva rauri rahitice, si cum au reusit sa construiasca un oras imens folosindu-se doar de caramizi din chirpici e o experienta foarte interesanta.

Dupa-amaiza am petrecut-o pierde vara prin Trujillo si am mancat ceviche. Asta e una dintre cele mai intresante lucruri pe care le poti manca in Peru si cel mai bine este sa mananci fie undeva pe langa piata locala, fie intr-un restaurant in care mananca localnicii. Eu am ales a doua varinata, si era asa de plin ca am stat la masa cu senora si fata ei. Ceviche asta e facut din file de peste crud, creveti, scoici, carne de crab si alge. Toate astea sunt lasate la marinat in zeama de lime cu ceapa si 3 feluri de ardei iute. Rezultatul e atat de genial ca-ti dau lacrimile (si iuteala are ceva de a face cu asta).

Si pentru ca nu puteam sa traiesc o zi intreaga doar cu asta, am baut mult suc de portocale, care aici este incredibil de ieftin (pe strada ti-l face pe loc si ti-l pune in sticla ta de un litru pentru 1 $), am mancat si o jumatate de ananas (curatat de o senora care manuia macetta de ii facea pe ninja sa planga) si doua felii mari de pepene rosu. Toate astea pentru inca 4 lei :). Si pentru ca am avut energie am vizitat o parte din casele coloniale din centru, iar apoi am luat un colectivo inapoi. Nu mai povestesc inca odata cum a fost, dar e mai ceva decat intr-un parc de distractii.

Next: Maine plec spre Chachapoyas, si ma asteapta un drum de 17 ore cu autocarul. Si inainte ca sa ziceti ca sunt zgarcit ca nu iau avionul, aeroportul e inchis de 1 an. Bummer ...

De acum 2 ani ...

Butonand prin telefon am gasit ce am scris mai jos. E ceva ce am scris pe un Nokia E60 prima oara cand am fost in Peru, acelasi telefon pe care il am si acum cu mine (fara roaming de data asta desi cei de la Orange m-au asigurat ca au contract pentru cartele cu Claro :)).

Zile ca astea te fac sa te introci ...

Azi a fost o zi incredibila. Am plecat cu noaptea in cap, intr-un autobuz local catre Pisac sa vedem templul soarelui. Am ajuns acolo in zi de piata, ca in vremurile bune de acasa cu tarani viu colorati, taranci ce isi poarta copilul in spate si gaina sub brat. In viata mea nu am vazut atat de multa culoare si atatea feluri diferite de cartofi :). M-am aruncat in marea aia de culoare si timp de o ora m-am targuit ca un nebun doar din placerea de a vorbi cu cei din spatele mesei cu cercei. Dupa asta am mers si am luat biletul de intrare in sit, extrem de scump pentru ca nu exista decat un singur bilet pentru toate si a costat cam 45$.


Nu stiu ce ne-a apucat (pe mine si pe italianul fantastic), ca am inteles ca pana sus faci doar jumatate de ora. Niste idioti, pentru ca am urcat inca cateva sute de metri in altitudine de la 2900 de metri, unde dupa 2 scari de abia respiri. A fost genial! Am mers pe poteci la limita prapastiei, am trecut pe branci printr-un tunel, practic am facut 3 ore pana in varf prin locuri in care turistii nu se avanta. A fost un inca trail mai personal in care aproape ca simteam apasarea celor mergeau pe acolo cand templul inca nu era ruina si istoria nu se scrisese.


Nu fi putut face asta singuri. Pe drum ne-a prins din urma un localnic plin de culoare si cu un fluier in mana. Ne-a condus pe poteci cantand si ne-a explicat fiecare piatra si constructie in parte. A fost de departe cel mai bun ghid pe care l-am avut in viata mea si asta pentru ca zilnic isi ia fluierul si urca potecile astea mistice pana in varf ca sa multumeasca soarelui ca a rasarit. A fost extenuant si am coborat pe drum, cu taxiul pana in casa unor oameni unde am mancat un sandvish cu ou si am platit 1 dolar pe 1 litru de suc de mango facut atunci pe loc.


Si aventura nu s-a oprit aici pentru ca ne-am urcat in alt autobuz plin cu gaini si oameni cu zambetul pe buze si am plecat inca o ora spre alte doua locuri aproape magice. Am ajuns in Urubamba si am inchiriat un taxi pentru 15$ care ne-a dus la Salina, un munte de sare plin cu terase albe care se pravaleau de pe versant.


Apoi am plecat la Moray, supranumit si coloseumul incas. Sincer, si fara suparare pentru amicul italian, coloseumul este un mic copil, pe langa ce au facut incasii. E ceva mistic acolo, care iti face pielea de gaina, si care te face sa te simti mic mic mic si insignifiant. E o caldare enorma intre munti, cu terase din piatra asezate cu o maiestrie incredibila, fara sa se pravale pe pantele abrupte.


Acum ca poate de la oboseala, sau de la cine stie ce am devenit prozaic, insa pe drumul de acolo inapoi am vazut cele mai incredibile peisaje, cu munti trasi de o mana nevricoasa, plini de colturi, fara netezimi si neterminati pentru ca virfurile nu se vad de nori. A tunat si a plouat, si cerul era rupt in bucatele de negru, alb si un albastru absolut pur, cu raze ce treceau de noi de zici ca zeii cei vechi vroiau sa arate ca inca mai traiesc. Tot peisajul asta din cer lasa umbre si lumi pe campia galbena dintre munti, incat nu mai stiai daca visezi sau e real. Fiecare colt de drum, fiecare curba aducea altceva, alta simtire, alta culoare si lumina.


Cand in sfarsit am crezut ca gata, intram in normalul pe care un cer cu nori portocalii pe care i-am mai vazut aici de fiecare data cand soarele cobora dedesubtul lor sub munti, atunci, am vazut luna, mare cat un oras, drept in fata. Pana si soferul de autobuz a zambit si a arata-o cu degetul. Ce sa mai zic! O zi plina, va urma o noapte scurta si o impresie ca oricat de superb si frumos ar fi Machu Picchu nu va reusi in urmatoarele 2 zile sa afirm ca ziua de azi nu a fost cu adevarat perfecta. 

Chill In, Chill Out

Azi a fost o zi normala, poate prima zi normala de cand am ajuns. Nu am fost pe drum si nu am fost pe fuga, nu aveam nimic special de facut sau de vazut. Pur si simplu sa ma las dus de val si sa vad unde ma duce. Primul impuls a fost sa ma apuc de surfing, dar n-am chef de munca. Adica m-am uitat la cat se chinuie oamenii astia, si cat timp esti incepator nu prea faci lucruri fun. Si apoi, unde naiba sa fac eu surf in Romania ca sa ajung destul de bun? La Eforie? Nord sau Sud?

Pe dupa amaiza  m-am plimbat prin Trujillio. Frumos de tot centrul orasului. Colonial, cu case refacute si oameni educati si ploticosi, politisti care zambesc si te ajuta cand ii intrebi ceva (pe mine m-au condus in statia de maxi-taxi, au asteptat sa ma urc si m-ai spus sa fiu linistit ca sunt in sigurnata) , mancare buna si alt fel de snaks-uri. De exemplu au chips-uri de carfof neprajite ci doar deshidratate si chipsuri de banane prajite. Ultimele vin in trei arome, naturale, cu miere si cu chilli. Mierea rulez :).

Punctul culminant al zilei a fost drumul inapoi din oras. In Peru exista un soi de maxi-taxi, numite colectivos, in general dubite Nissan din alea mici. Ia ghici cati oameni incap in dubite Nissan mici? Foarte multi, eu am fost in una cu 16 plus soferul. Nasulet in curulet a capatat noi valente. Si credeti-ma pa cuvant cand zic ca in masina noastra era lejer. Parfum … la propriu si la figurat. Dar sa vorbim despre cei doi protagonisti ai povestii. Soferul si agitatorul. Aparent exista o intrecere intre soferii de pe colectivos ruta A ca altfel nu-mi explic cum putea sa goneasca asta. Baiatul ala din Canon del Pato era mic copil. Un fel de Titi Aur pe langa Carlos Sainz. Si ca experienta sa fie cu adevarat interesanta nimeni n-avea de ca sa se tina. Imaginati-va niste saci cu cartofi. Desenati fata mea pe unul dintre ei si aveti o poza cu mine in colectivo.

Insa drama si zgomotul erau date de agitator. Baiatul asta statea cu mana pe usa glisanta si facea de toate. Tipa din mers care este ruta pentru a pescui saci de cartofi (pardon clienti vroiam sa zic). Insa nu se multumea sa tipe, ci fluiera si batea cu mana in portiera.  Tot el manevra de zor si geamul de la usa, pe care il inchidea la viteza mare pentru a preveni depresurizarea cabinei atunci cand ne luam zborul. Si pentru ca trebuia sa fie eficienta maxima, tot el strangea si banii, ii dadea pe oameni jos (literalmente), capsa tichetul de drum (erau checkpointu-ri intermediare) si mai ales injura de mama focului microbuzele concurente. In afara de o baba nici unul dintre pasageri nu s-a dat jos in timp ce microbuzul era oprit :). Practic am sarit din el.

Dar a fost fun, si maine o sa incerc din nou. Sper sa-l prin tot pe asta, daca nu cumva o sa moara pana atunci. Finalul zilei a fost de relax, cu o Cusquena (pentru profani e o sticla de bere de 620 de mililitri) pe plaja la apus. Asa ma relaxam eu. Din pacate sticla de bere nu a incaput in poza. Tot din pacate netul merge mult prea prost ca sa pot pune si alte poze pe picasa.

Si ca nu se lege lumea de picioarele mele, obosite dar fericite pun o poza in care se vede si apusul :)

Next: Habar nu am, dar poimanine plec in Chachapoyas (cu autobuzul)

No te preocupe

Azi noapte a plouat iar de parca s-a rupt cerul, insa dis de dimineta aerul de munte (asa rarefiat cum e el la peste 2000 de metri) mi-a facut o pofta de mancare grozava. Asa ca am mers direct in piata si am mancat pe saturate cot la cot cu taranii din zona, pe bani mult prea putini pentru cat de buna a fost mancarea. Pe care am spalat-o cu 1 litru de suc de mango facut in fata mea din 3 fructe mari si coapte si care aici costa cat o sticla de cola in Cora :).

Dupa un mic dejun copios si eliberarea cameri am facut pasi spre autocar. Care a venit conform punctualitatii peruane cu exact 2 ore si 45 de minute intarziere. La fix, limba pe limba la ceas, nu alta. Acum nu ca as fi fost eu in graba, dar autocarul minune urma sa faca un drum foarte greu prin Canon del Pato traversand Cordiller Nera pana la Pacific. Si sa ma debarce in Cimbote de unde sa iau un autobuz spre Trujillo. Acum eu mi-am luat o marja de siguranta de 4 ore ca pot sa mai prind autobuz, da vezi cum fuse si se duse jumatate din ea?

Dupa ce terminam de urcat bagajele, mult mai multe ca oamenii, o intreb pe senora de la bilete daca mai ajungem. No te preocupe, urmat de multe cuvinte in spaniola din care am inteles ca senor sofer de cocha e un Michael Sumacher andin, care zboara cu Mercedesu' pe drumu' de munte cel mai greu din tot Peru. No te preocupe! Adevaru adevarat e ca sunt io stresat. Pai soferu arata a fi meserias tata. Vorbeste la celular si da cu spatele ditamai Mercedesu. Acu' ca autocaru asta nu mai are nici macar o piesa de mertzan in el imi e clar. Gloria si-a trait-o in 1980, dar e ok ca tot de atunci sunt si cauciucurile. Slickuri frate, aderenta maxima. Pacat ca nu are drumu asfalt ca atunci se vedea adevarata valoare.

Asta e acum, ma urc in autocar si ma uit la cei de langa pentru incurajare. Nu se pune, ca-s singul gringo, si cel mai cuidat si necredincios ca-s singurul care nu ma inchin. Cel putin nu inca :). Usor, usor cat sa nu se demzembreze mertzanu o luam la goana pe drum pana ce ajungem in canion. N-am cuvinte sa zic cat de frumos a fost (si nici net suficient de bun cat sa pun pozele pe picasa) da o sa ma credeti pe cuvant. Mi-a fost o frica vecina cu moartea de vreo 5-6 ori, si ma intrebam ce naiba mai ramane din noi daca cadem, ca erau mai mult de 300 de metri. Spectaculos si periculos, 2 in 1 mai ceva ca samponu cu balsam. Rollercoster pe un drum unde te intrebi daca nu cumva autocarul e mai lat ca drumul da nu poti sa inchizi ochii de frumos ce este. Ca sa sumarizez: 392 de poze, toate intr-o zi si astea facute pe jumatate iesit pe geam. Genial si de repetat exprienta.

Dupa ce trecem in sfarsti muntii am ajuns in no man's land (am uitat cum se numea puebloul cu pricina) si ne oprim la baie (ca era nevoie mare dupa asa un drum) si sa mancam. Eu am luat un mate de coca si m-am uitat la 15 minute din Real-Barca. Eu si tot restul de locuitori (10 adica) din no man's land. Din pacate n-am apcat sa vedem tot meciul ca a trebuit sa plecam, oprind pe ici pe colo ca sa mai ridicam un andin ratacit ce voria sa ajunga la oras.

Episodul ce m-a facut sa ma simt ca acasa a fost la intrarea in districtul Cimbote (n-au pic de imaginatie astia, au un oras, hopa si districtu' cu acelasi nume … nu ca la noi cu judetele). Politia ne trage pe dreapta. Meseriasu' de langa sofer se tine tare, nu da spaga. Politia cere actele, si ii zice ca nu-s bune. El face pe prostu' si nu da nimic. Politatiu se enerveaza si mai tare, urca in masina si se apuca sa ne numere, doi la prefectura, doi la primarie ...Ce e pe acte nu e in mertzan mancat-as. Pana la urma se duce politaiu cu meseriasu la secitie, si dupa spaga de rigoare o luam din loc. Meseriasu avea o fata de jumulit mai ceva ca taximetristii daltonisti din Bucuresti.

Pana la urma se termina cu bine. Am ajuns in Cimbote (orasul despre care se zice ca mai curand castigi la loto decat sa scapi nejefuit daca esti turist) si m-am urcat in autocarul de Trujillo. Tot Mercedes da mai nou. Si tot el unico gringo de la bord.

In Trujillo m-am hotarat ca vreau la mare, asa ca am negociat cu taximetristul  si acum sunt in Huanchaco, pe malul Pacificului si beau o bere rece.

Si cateva poze:

Next stop: Pentru 3-4 zile chill, ma invart prin zona sa fac o baie, sa vizitez orasul colonial (centrul Trujillo), Chan Chan, Huaca del Sol , Huaca del Luna si daca am timp poate sa invat sa fac si surf … (ca sa pot sa ma antrez mai apoi pe Dambovita).

De ce imi place in Peru

Lasand la o parte ca tara e frumoasa rau, ca oamenii sunt veseli si ca n-ai cum sa te plictisesti, mi-am adus aminte de ce imi place in Peru. Sticla de bere standard are 620 ml :)

Azi am simtit nevoia sa beau prima bere in slapi si pataloni scurti pe malul oceanului Pacific, dupa o zi lunga rau si foarte frumoasa, despre care o sa scriu mai tarziu dupa ce ma trezesc. Acum ma duc sa dorm, si pentru prima oara de cand sunt in vacanta nu o sa sune ceasul :)

Hasta luego!

Zei

De cand ma stiu am fost intirgat de fascinatia oamenilor pentru munti. Incasii au dus asta la extrem, mai mult decat nepalezii sau tibetanii. De cate ori se uita la muntii care le guverneaza viata exista o veneratie aprarte, soptesc repede ceva in barba, e mult respect, mai mult decat pentru Dumnezeu.

Ieri am vizitat memorialul  de la Yungay, satul complet disturs de cutremur in 1970 cand o bucata din munte a venit la vale. Te uiti la muntii din jur si nu prea vezi care e bucata aia, pentru ca sunt atat de mari ca a fost de ajuns o firmitura ca sa rada un sat de 11.000 de oameni. De cate ori vorbesc despre dezastru se inchina la Dios si apoi printre randuri incep sa se roage in quechua (nu va ganditi la Dechatlon ca e furaciune numele) la munti sa-I protejeze. Nici acum nu inteleg cu ce au gresit.

Ziua de azi a fost ultima in Cordillera Blanca. Am fost la Laguna Paron, sa vad zeii. Si ce zei, 8 varfuri ce stau cu capul in nori pe la 6000 de metrii. Am avut noroc cu carul si azi a fost gol gol, nici un turist ratacit asa ca am avut locul numai pentru mine, sa ma bucur de linistea si maretia lui. Nici nu stiu cum sa zic ca m-am simtit. Mic, insignifiant, coplesit, bucuros, linistit? Amalgam in cap si in suflet, mult prea frumos ca sa stiu cum sa-l pun in cuvinte.

Coborand cu collectivo ma uitam la cele cateva zeci de case aruncate pe coastele muntilor, la oamenii extrem de simplii si de saraci care cultiva fiecare petec de pamant cu ce apuca si ma gandeam cat de fericiti pot sa fie ca in fiecare zi stau afara in umbra muntilor astia. Si de parca n-ar fi fost suficient ca cerul e prea albastru si la altitudinea asta norii sunt perfect desenati, taranii din jur se incapataneaza sa aduca si mai multa culoare in jur prin haine si prin ce cultiva. Nici nu stiam ca exista cartofi ce fac flori rosii si roz, porumb negru si rosu, plus infinite nuante de verde. Betie de culori ce se schimba cu fiecare moment prin trecerea norilor.

Si pentru ca deja e regula, nici o seara fara ploaie am avut un pic de timp sa pun cateva poze pe picasa.

Next: Cel mai frumos drum cu autobuzul (Canion del Pato) si sper ca Trujillo

Printre nori

In seara asta dorm mai sus ca Moldoveanu si asta pentru ca am ales o camera single in locul dormitorului cu paturi supraetajate de la etajul de mai sus:). Oricum sunt intr-un oras la 3091m altitudine care e bagat intr-o caldare asupra careia vegheaza munti foarte inalti, de peste 6000 de metri … Cordillera Blanca.

Am ajuns in Huaraz la 6 dimineata dupa ce am dormit neintors pe autocar. Pana mi-am luat bagajul s-a facut lumina, asa ca am luat-o la pas imprenuna cu doi francezi care nu aveau unde sa stea. Dupa ce ne-am luptat cu "aranjatorii de cazare" de la terminalul terestru care ne recomandau hosteluri foarte bune, foarte ieftine si foarte sigure (n-au precizat pentru cine erau foarte sigure) am luat-o din usa in usa incercand sa gasim ceva decent cu apa calda si sub 10 dolari pentru o noapte. Primele doua ne-au refuzat cand au auzit ca stam doar o nopate, dar am ajuns la Backpackers, langa Mercado Central (piata) unde ne-am ales eu cu o camera fara mic dejun dar cu baie proprie pentru 25 de lei, iar ei cu doua paturi intr-un dormitor de 3 cu baia la comun pentru 35 de lei amandoi. Camerele curate, sapun, hartie igienica si propsoape imaculate. A urmat un dus care dupa cat am stat pe drum era mai mult decat necesar.

Apoi a urmat odiseea gasirii unui telefon ca sa sun acasa (international pe mobil) si a trebuit sa astept pana la 9. Intre timp am mers in piata si am mancat cu foarte multa pofta impreuna cu toti localnicii un mic dejun cel putin ciudat: mate de coca, supa de gaina, pastrav proaspat pe plita cu papas (cartofi) si rosii (dulci si copate pe bune) spaland totul pe gat cu 1 litru de suc de ananas (facut in fata mea fara apa sau zahar). Pentru toate astea am platit incedibila suma de 9 lei. Am dat 10 ca proprietarul m-a lasat sa-I fac poze copilului.

Dupa toate astea am luat-o la pas si am gasit in ultimul moment un tur organizat pentru Yungay si Llanguanco asa ca am ajuns sa vad lagunele, munti foarte inalti (care din pacate erau in ceata), sa mananc porumb fiert cu cartofi dulci si multe fructe (care au alt gust decat in Romania) cu multe dintre astea petrecandu-se la peste 4000 de metri, foarte aproape de nori. Apoi inapoi in Huaraz pe o ploaie de zici ca e sfarsitul lumii. Totul urmat de o cina si sper de macar 8 ore de somn :).

Next: Caraz si Laguna Paron ...

Maraton

Daca pana acum am mai negat eu ca sunt nebun, de data asta chiar nu mai am ce sa zic. Dupa un zbor obositor peste ocean am aterizat in Lima la 6 jumatate seara, cand deja era intuneric. Si cum Lima nu este cel mai prietenos oras cu turistii, intelegeti de ce asta nu e prea bine. Dupa o ora am reusit sa trec de imigrari, sa-mi iau bagajul si sa trec de vama, doar ca sa ma enervez ca Orange nu are roamning in Peru pentru cartela, desi aveau operator preferat pe Claro si am verificat asta cu ei personal la reprezentanta inainte de a pleca.

A urmat eterna negociere pentru drumul de la aeroport cu taximetristii, ei cerand 30 de dolari eu oferind 15. Pana la urma am pus-o la pace cu un taximetrist ce avea o fata de incredere, era de la o firma autorizata si m-a dus cu 18 dolari pana in San Isidro, direct la autobuz cu un Renault Logan nou nout (ca acasa as putea zice).

Pentru cei care cred ca in Bucuresti este (sau a fost jungla pe stratda) va rog sa veniti in Lima.  Cred ca e al 10-lea drum cu taxiul in care desi nu sunt credincios imi zic tatal nostru si imi e din ce in ce mai clar de ce nu or sa aiba nevoie nici o data de un parc de distractii. Bundgee-jumping e mic copil.

Am ajuns la Curz del Sur la 9 fara un sfert, exact cat sa cumpar ultimul bilet VIP pentru Huaraz. Opulence I has it :), dar prefer sa viu VIP pentru ca ma astepta un drum de 9 ore, dupa alte 13 in avion.  In plus pana la 10 seara cand pleca autocarul am campat in salonul VIP, care e sigur, pazit si poti sa-ti lasi bagajele linistit ca nu fac picioruse. Compania se repecta, stai mai misto decat la business class in avion, scaunul e de fapt un fotoliu din piele ce se rabateaza la 165 de grade, ai mancare si bautura la bord, patura, perna si muzica de chill out. Singurul neajuns e ca mergand noaptea nu vezi absolut nimic.

Next stop: Huaraz … dupa 8 ore de somn sper

In aer si inapoi pe pamant

N-am dormit de loc de la Bucuresti la Amestrdam. In primul rand am vazut rasasritul peste Fagaras si a fost formidabil. Sigur ca faptul ca nu era nici un nor pe cer a ajutat, dar portocaliul soarelui se vedea mult prea frumos in zapada de pe creste. Daca la asta mai pui si ca avionul era pe jumatate gol (ca doar nu sunt prea multi nebuni care sa zboare in prima zi de paste) si ca exista on-line check si iti poti alege loc la fereastra inainte de aripa pot zice ca ziua a inceput foarte bine.

In jumatatea aia plina de avion, mai exact pe scaunul de langa mine, a fost al doilea motiv pentru care n-am dormit. Un inginer geolog (petrol si gaze) care mergea in SUA la un training, si care vazuse multe la viata lui, inclusiv  Venezuela. Si cum asta e pe lista mea de must see am avut un crash course de 2 ore despre cum era Venezuela acum 6 ani. Sa speram ca nu-l dau astia jos pe Chavez ca sa nu se perimeze informatia pana cand o sa ajung si acolo :) ...

Aterizarea la Amsterdam a fost ca deobicei enervanta din cal putin 2 motive. Intai de toate ca vezi pe geam ce pot face Olandezii si te enervezi ca noi nu putem si a doua ca desi e un oras intreg, Schiphol e curat, ordonat si fun. Micul dejun e clasic (oua+sunca+toast) si scump, dar pica foarte bine dupa mancarea din avion.

Am 3 ore de asteptat, si o sa ma apuc sa ma plimb de nebun ca sa nu ma plictisesc. Net ioc, asa ca cine stie cand o sa apuc sa pun astea on-line.

Next stop: Lima … dupa un zbor lung in care sper sa dorm.

Plecarea

La 4 si jumatate in dimineata de Paste m-am urcat in taxi spre Otopeni. Dupa un Hristos a Inviat, 30 de minute de mers, o rovinieta cumparata din drum si 2 tigari care mi-au inecat complet cheful de a vorbi am ajuns in aeroport.

Check-in usor, formal, urmat de intrebarile alea fara sens. Mergeti la Lima? Nu domnisoara ma parasutez la mijlocul distantei… trec si de controlul de securitate aproape fara surprize, daca nu se pune ca s-a stricat banda si a trebuit sa scoata lucrurile cu mana din aparatul cu raxe X si ajung la pasapoarte. Inca o formslitate si sunt in noul terminal de plecari, mult mai civilizat si aproape ireal pentru tara din care plec.

Curat, cafenele, muzica de chill out, fara imbulzeala si manele, cu locuri de stat jos suficiente. Ce sa mai mai ca nu-mi vine sa cred. Imi iau la revedere de la tara asta cu un cappuccino perfect de la illy in timp ce ma uit la 2 vrabiute care se joaca de zor zburand in terminal. Carcotasii ar zice ca asta e un lucru romanesc, atat de slab etansat ca au intrat si vrabiute inauntru. Eu il vad ca o apropiere de natura :)

Mai beau un pic de cafea. Cel mai probabil o sa fie ultima cafea buna in urmatoarele 30 de zile.
Next stop: Amesterdam pentru cateva ore  

Din weekend

In weekend am fost la Sofisticat si m-am jucat cu multe multe animalute misto si care cu siguranta au o capacitate cognitiva individuala mult peste cea a unor bloggarasi mioritici. (despre educatie nici nu are sens sa mai deschid discutia ...)

Greselile noastre

N-as fi scirs despre asta daca nu cred cu adevarat de zice domnu' Seth Godin. Sau cum ar zice Beigbeder in Egoistul romantic "On apprend par ses erreurs;c'est pourquoi le succes rend idiot". Asta in cazul in care va intrebati de unde era motto-ul :)

Pregatiri

Ieri am citit pentru prima oara ghidul despre Bolivia. Sunt prea destept ca sa fie nevoie sa-l citesc imi tot ziceam. Vreau sa vad Isla del Sol, La Paz, Sucre si salar de Uluny. Simplu ca buna ziua. Prea destept.

Ei cate odata e bine sa fi mai prost. Citeam ieri si nu-mi venea sa cred. Am nevoie de viza si de vacin contra febrei galbene. Fara astea nema Bolivia, nu pui piciorul in tara. Bun. Sun la Babes. Vacinul se rezolva Marti. Da ce naiba fac cu viza?

Google translate. Apoi mail lui Nicu. Frate nu ma lasa sa fac de rahat si vezi daca e bine in spaniola ce am scris aici. Apoi mail la ambasade. La aia a Romaniei si la aia a Boliviei: din Peru. Raspunsul a venit repede de la cea a Romaniei: Poti sa-ti iei viza de aici din Peru. Acum astept sa-mi confirme si cei din Bolivia.

Si pentru ca toti imi zic ca sunt nebun si ca ma duc cu rucsacul in spate de unul singur o sa las imaginile sa vorbeasca. Doar 3 (restul de 896 aici):

Un mare om

Azi l-am descoperit pe Marin Moraru altfel decat l-am vazut vreodata. Emotionant, simplu, cultivat si trist. O filosofie mai mare decat viata intr-o emisiune prea buna ca sa faca audienta.

Profesionistii de pe TVR. La stiri e Cherida, la Pro s-au terimant talentele autohtone. EugeniaVoda inca se incapatineaza sa promoveze valori adevarate intr-o lume prea superficiala.

Obrigado!

Tot in Bucuresti

Si pentru ca vreau sa fiu corect tin sa mentionez ca mai sunt si lucruri frumoase in orasul in care locuiesc

Un tramvai numit cultura

Primavara merg cu tramvaiul. Nu e un anotimp mai bun pentru asta, acum nu e prea cald si ploua rar. Am linie directa de acasa pana la munca, ma urc in el si 30 de minute citesc cu iPodul in urechi castigand o ora de cultura pe zi. Sau cel putin asta e planul, sa castig timpul asta in loc sa conduc masina si sa cresc si mai mult profiturile Petrom si poluarea.

Cultura asta insa e cu doua fete. Daca am noroc e cultura din carti, idei ce-mi incoltesc in minte. Emotii si
trairi. Sau pot sa fie ca aseara cand ma intorceam de la munca. Cultura de Bucuresti, de Romania, cu iz de etnie si lipsa de sapun. Intai de toate eu stateam linistit la locul meu, cu capul in soarele gol al lui Asimov si Afraid to shoot strangers in casti cand am simtit un miros imposibil de descris. Daca ar fi sa incerc sa-l creionez nu as avea cum sa-i fac dreptate. Era genul acela de putoare care te face sa lacrimezi si daca incerci sa respiri pe gura. Sursa era aurolacul ce tocmai se urcase, si care cu siguranta ca nu a vazut sapunul nici macar in reclame. Subit, jumatate de vagon a fugit in partea din fata a tramvaiului, iar la prima statie m-am mutat in primul vagon.

In noul vagon a trebuit sa umblu la volum. In general eu nu ascult muzica cu scopul de a surzi, insa imi era nevoie sa acopar sunetul unui telefon mobil ce repeta la nesfarsit o manea cu dusmani, bani si femei in ordinea aleatoare a cuvintelor. Si de parca nu era suficienta creatia artistului, grupul etno-focloric posesor al telefonului cu pricina tinea isonul melodiei cu voci suave asemanatoare unor ragete educate acompaniate de cuvinte de alint cu un nume de oras din Croatia.

Pana la urma am scapat de fanii infocati ai artistilor cu nume de mezeluri si am incercat sa ma reintorc la celalat tip de cultura. Timp de doua statii chiar am reusit pana cand un parfum mi-a gadilat din nou narile. N-as putea zice ca era chiar neplacut, pentru ca de data asta era sigur comercial. [Paranteza patrata – sa se scrie pe flacoanele de parfum ca nu sunt de unica folosinta, deci nu trebuie golite din prima]. Intamplarea face ca aveam si Pasarea Colibri pe iPod, dar parfumul nu era din tari straine si mai ales nu putea acoperi sub nici o forma matreata domnitei din fata mea, ci doar mirosul si eventuala lipsa a apei calde.

Am inchis cartea si am respirat pe gura ultimele 2 statii. Nesansa a facut sa cobor la aceiasi statie cu prea minunata domnita. Refugiul era mic si aglomerat, iar in fata noastra era o doamna de etnie asemanatoare cu a domnitei, si un copil in brate. As fi vrut sa zic ca e puradel, dar nu este politic corect. Refugiul ingust combinat cu coropolenta doamnei cu copil si adaugand tramvaiul oprit in statie si masinile ce curgeau neincetat a dus punctul culminat al serii. Domnita parfumata si grabita vroia sa treaca, copilul nu se dadea dus din calea ei (cu tot cu maica-sa), nervii erau la maxim si limbajul era colorat. A iesit cu o mini paruiala si cu scuipaturi. Oricat as incerca sa reproduc injuraturile nu pot, insa punctul culminat a fost: „Fa nenorocito … iti trag una in cap cu copilu’ de te omor, futu-ti …”. Urmat de o flegma in plina fata.

Asta e Romania din tramvai, mereu surprinzatoare ca o gradina plina de flori. Daca as fi fost credincios mi-as fi facut cruce. Cum nu sunt, ma gandesc sa emigrez intr-un loc cu specii florale mai putin diverse. Pana atunci insa … ma culturalizez mancatiash’ !

Ce vine maine?

Cele mai intense momente erau cele de dinainte de marile realizari. Nimic nu se poate compara cu linistea si asteptarile premergatoare unei intamplari ce stii ca o sa vina. Asa a fost cu admiterile si cu bacul, cu primele plimbari cu ochi caprui, cu noptile pe tren asteptand sa simti mirosul marii si nisipul sub talpi.

Intodeauna mi-a fost greu sa traiesc momentele astea. Intens de greu si nespus de frumos. Deobicei reusesc sa adorm dupa nenumarate chinuri, dupa ce ma foiesc ingrozitor, ma uit la televizor la reluari pe Discovery sau filme proaste. N-am nervi sa citesc, nu am rabdare sa ma gandesc si nu am curajul sa-mi construiesc vise de frica de a nu fi naruite. Si in fiecare dimineata ma trezesc odihnit si plin de viata si emotie de parca ar fi prima zi din viata mea.

Cele mai grele sunt cele ce preced incertitudinile. Povestile ale caror final nu-l stii, dar il speri. E aventura din aer, entuziasmul a ceea ce poate sa urmeze si simt asta pulsand in vene gata sa-mi zmulga inima din piept si ochii din orbite. Am invatat sa-mi aman lucrurile pana in ultimul moment ca sa mai castig ceva de facut in momentele alea. Am devenit un alergator la 100 de metri garduri, facand totul pe fuga ca sa am o scuza sa nu dorm.

Am o lista lunga de astfel de momente in viata. Pana acum ingerii au vegheat, stelele s-au aliniat, cei ce ma iubesc si prietenii mi-au tinut pumnii atat de stransi incat toate mi-au iesit. Toate, incepand de la admiteri, operatii, tratamente, interviuri si vacante.

Acum se apropie din nou o perioada plina. In week-end mi-am cumparat biletul de avion si rucsacul, de cateva zile citesc doar ghidul de calatorie si ma abtin sa iau o decizile legata de unde o sa merg prima oara. Probabil in noaptea de Paste o sa dau cu banul sa vad daca iese Nord sau Sud. Tot ce imi lipseste e sacul de dormit, pe care un prieten o sa mi-l imprumute la fel ca data trecuta. In rest sa fie vremea frumoasa, ca norii si albastrul cerului din Peru inca il mai vad uneori cand inchid ochii. Mai am un pic si ma asez la drum, o luna de vagabondaj in tari ce stiu sa se bucure de culoare chiar daca sunt sarace.

Vamos!