Despre principii

Principiile sunt pacatoase, unealta diavoleasca. Sincer ar trebui interzise prin lege, biserica ar fi bine sa le infiereze mai ceva ca prostitutia si omuciderea. Principiile tin prea mult de liberul arbitru, de filosofia interioara a fiecaruia dintre noi. Cum sa ti le raportezi la cel de langa? Cine alege care este adevarul universal si sistemul de valori care guverneaza patetica existenta a gulerelor albe? Piei drace!

In ultimul timp m-am gandit mult la asta. Prea mult si prea incoerent. Si am primit feedback, de unde am vrut si de unde nu, legat de principiile mele de viata si cum se alinieaza ele la ceea ce fac. Aici e subtilitatea de fapt, cum le aliniezi cu ceea ce faci … si de aici iese si dilema. Poti sa acepti filosofia cealalta, opusa diametral credintelor tale interioare, nevoii tale de igiena a ratiunii? Cred ca poti, insa nu fara sa te coste, fara sa te consumi. Am decis, pentru mine cel putin, principiile dauneaza grav sanatatii. Si oricat de sanatos ar fi sa faci ceea ce-ti place e mai sanatos sa platesti facturile.

E ca o poveste interesanta. In momentul in care mi-am relaxat credintele, in momentul in care am acceptat inaceptabilul, atunci a intervenit relaxarea si detasarea emotionala pe unele zone. Si implicit am putut sa ma focusez spre a salva atat cat pot din moralitatea mea (si asa indoielnica) si rezultatele au aparut. Au fost chiar mult mai bune odata cu renuntarea la a privii in viitor. E simplu, iti ti capul in pamant si te focusezi pe urmatorul pas. Atat, nimic mai mult. Pentru ca atat ti se cere, atat se vrea de la tine in realitate. Declarativ e altceva, e fum …

Azi a fost prima zi cand m-am gandit la renuntarea asta la principii si am zambit. Nu pentru ca stiu ca e doar una temporara ci pentru ca mi-am adus aminte de Mefisto si a lui replica de final … „Dar arbitrii?”. Cam asa e si cu principiile. Nu conteaza cine joaca in teren, conteaza doar ce vrea arbitrul…