Un cadou frumos

Exista oameni a caror viata e foarte aproape de visele altora. Poate ca unele detalii difera si o viata nu poate fi niciodata un vis, insa esentele sunt aproape identice, realitatile unora sunt visele altora. Am fost si voi ramane fascinat de America de Sud, de poezia trairilor de zi cu zi si de parfumul unei lumi frumoase si simple. Pentru mine a fost suficient sa traiesc odata un apus de soare pe o plaja la Pacific, cu desertul in jurul tau si muntii in zare ca sa imi pot plasa visul in realitatea geografica. Visez la o casa langa ocean de unde sa ascult valurile si sa vad apusurile si sa scriu ce-mi trece prin cap.

Asa l-am primit cadou pe Pablo Neruda in viata mea. Nu stiam de el, insa mi-a fost aratat pentru ca viata lui a fost in prea multe puncte furata din visele mele. Si tot asa am descoperit cu uimire primele poezii de dragoste pe care le-am citit din liceu incoace. Marea surpriza a fost sa gasesc in Carturesti Douazeci de poeme de dragoste si un cantec de deznadejde publicata in Spaniola si Romana si astfel sa intru in lumea asta.

Si dupa ce citesc poeziile sale intelg si mai bine de ce societatea din America de Sud se ghideaza nu dupa Liberté, égalité, fraternité ci mai curand dupa o alta treime: Paz, justicia y Amor.

Reteta de pilaf

Mult timp am crezut ca pentru orice lucru de pe lumea asta exista o paradigma, un set de pasi pe care daca ii urmezi o sa-ti iasa bine.  De aici si moto-uri in viata, crezuri, principii si verticale, toate stoarse prin logicul creierului si mai mult sau mai putin atinse de sentimental. Invata din greseli, keep walking, nu lasa pe maine ce poti face azi … un retetar intreg de dogme gandite de altii si aplicate de societate. Curios lucru pentru felul in care lucreaza mintea mea dar viata e plina de exceptii, si exceptiile astea sunt poate cele mai interesante si frumoase momente din lungul sir de intamplari monotone ce ne guverneaza.

Asa ca de azi m-am decis sa nu mai zic niciodata si intodeauna cand am ceva de zis despre mine. Pentru ca astea sunt ipoteze pe care nu le pot sustine, si retetele instictuale arse in creier de ani de zile de trait in societate nu sunt perfecte pentru toate situatiile. Si cand incerci sa aplici o reteta care nu e portivita te alegi cu pilaf. De azi sunt altfel si vreau sa navighez mai relaxat prin viata. Sigur ca o sa continui sa ma lupt pentru ceea ce cred, dar nu mai vreau sa conving oamenii apropiati ca eu stiu calea buna, pentru ca sincer … nu mai cred ca o stiu, sau cel putin nu sunt convins ca felia mea de stiinta se aplica foarte bine pentru toti. Cu siguranta ca voi primi atat aprecieri cat si blamuri, si deja stiu oameni apropiati care o sa-mi zica ca sunt un las care dispare cand lucrurile nu merg bine. Si s-ar putea sa aiba chiar dreptate, insa daca te uiti din unghiul meu nu e o fuga de responsabilitate ci doar o redesenare a relatiilor mele cu lumea care ma inconjoara.

Nu stiu daca decizia de a nu mai schimba lumea ma va face mai fericit, dar cred ca ma va ajuta sa fiu mai linistit. Si nu ma intelegeti gresit, cand doream sa schimb lumea ma refeream la lumea mea si nu a celor din jur. Sincer nu am vise de statui sau de personaj de istorie, nici macar nu mai am vise de a ramane in memoria celor din jurul meu ca un om care i-a ajutat. Tot ce mai visez e o casa pe malul unui ocean de unde sa pot vedea stelele si auzi valurile. Restul e cum va fi sa fie, fara sa ma mai zbat sa le implinesc. E egoist, dar parca e mai bine sa lasi lumea sa te schimbe pe tine decat sa incerci sa o construiesti asa cum vrei tu …

Show me a hero …

… and I’ll write you a tragedy. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Scott Fitzgerald zilele astea cand aud din nou, prea mult despre lasitate, dezamagirea de a nu lupta in continuare, cum doar cei tari raman sa lupte si cat de important este sa fi conducator de razboi.

La inceput a fost chiar funny sa vad reactii de genul asta, pentru ca sunt sigur ca fiecare om de pe lumea asta isi duce propriile razboaie pe care le considera epice. Mi-au distrat si mai tare reactiile de la inceputul anului de genul noi suntem tari ca rezistam, proiectul asta e doar pentru cei care pot. Autoindoctrinarea asta are ceva din naivitatea unei varste la care inveti culori si forme. Si tot pe seama naivitatii pun si lipsa de informare din momentul in care oamenii au knee jerk reactions de genul asta.

La 26 de ani am facut cancer. De atunci am avut 3 operatii in plus, o treime de limba in minus, am invatat sa vorbesc din nou, am facut 45 de sedinte de radio terapie, 6 de chemo, m-am dus singur cu masina la fiecare dintre ele, am vomitat pe strada cand imi era rau, am avut 2 luni in care nu am mancat nimic si am baut doar apa, mergeam la serviciu, martea jucam fotbal desi nu puteam sa alerg iar miercurea ma duceam la chemoterapie. La sfarsit a scris vindecat pe fisa, si de atunci in fiecare an ma duc si ma caut si sub firele de par din cap. Asta a fost si ramane razboiul meu definitoriu si ori de cate ori imi aleg o batalie pe care sa o port sunt atent daca merita sa fac asta.

Celor ce-mi contesta curajul sau sunt dezamagiti de „lasitatea” mea le urez din tot sufletul sa nu fie vreodata in situatia de a invata sa-si aleaga razboaiele asa cum am fost eu sa nu ajunga sa aiba un baseline ca al meu. E foarte frumos sa ai lejeritatea de a alege batali pe care daca le pierzi supravietuiesti. E si mai misto sa fi erou, mai ales ca de cele mai multe ori cei care platesc pretul tradegiei sunt camarazii de arme. Insa inainte de a vinde castraveti gradinarului gandeste-te la ce scoti din gura si nu contesta decizia unui om de a nu-si dori sa continue un razboi. Daca vrei sa-l convingi sa lupte sau sa se razgandeasca contesta-i motivele si nu decizia si nu-i vorbi de dezamagire si lipsa de curaj pentru ca intre curaj si nebunie e o linie foarte subtire. Iar cand se face pace s-ar putea sa ramai cu urme adanci de la nebunie.

Tot ce poti sa obtii cu astfel de reactii este sa imi lasi un gust amar, iar in cazul in care insisti sa-mi pierzi respectul. Iar daca tii cu tot dinadinsul sa fi erou si sa lupti pana la capat atunci vei avea admiratia mea la sfarsit, cand indiferent daca castigi sau pierzi, toti camarazii tai de arme se vor uita la tine si vor rosti: Respectele mele eroule! Voi lupta alaturi de tine si data viitoare!

Religie.Filosofie.Armonie

Nu sunt credincios in felul clasic al cuvintului si nu cred ca as putea vreodata sa fiu. Imi e imposibil sa concep ca exista o fiinta suprema care decide arbitrar ce se intampla in anumite situatii, de multe ori impotriva  ratiunii colective a unei populatii. Nu cred in miracole si in carti sfiinte pentru ca orice carte pe care am citit-o a fost scrisa de un om nu de un zeu, si noi oamenii avem o caracteristica aparte de a filtra informatia ca sa se plieze pe credintele si contextul nostru, pe capacitatea de a intelege si a traii emotiile. Cu alte cuvinte rastalmacim totul prin simpla procesare rationala a ceea ce auzim sau traim. E usor sa fi fiul lui Dumnezeu daca esti un om care stie cum sa manipuleze multimile, la fel de usor cum este sa scrii sfantul Coran daca tu esti singurul care aude cuvintele lui Allah. Oricum ai incerca sa o dai la intors, la final rezultatul va fi viziunea ta asupra problemei sau solutiei, punctul unic de vedere al  celui ce asterne cuvintele pe hartie. Acum cativa ani citisem despre un studiu in care niste studenti au trebuit sa scrie ceea ce au auzit in casti in 30 de minute, periodic, timp de un an de zile. S-au comparat apoi pentru fiecare subiect in parte acuratetea redarii informatiei ,cat si diferentele dintre subiecti la fiecare stadiu intermediar. Daca la asta adaugi mii de ani, mii de oameni si traduceri in limbi diferite vei ajunge la un incredibil adevar: asa se nasc povestile, inclusiv cele despre zei. Sau cartile sfinte pe care le tinem in noptiere. Si totul are la baza singurul lucru care ne-a diferentiat de animale si ne-a facut sa fim specia dominanta: inteligenta.

Cred insa cu tarie ca exista o lege in lumea in care traim care este mai presus de orice dezbatere, legea selectiei naturale, fara legatura cu zeii, teoriile creationiste si babele de la intrarea in biserica ce te spurca daca le zici ca stramosii lor au fost animale. Noi suntem cel mai bun exemplu pentru asta, si trebuie sa lasam la o parte veriga lipsa si stramosul maimuta. Suntem singurul animal care a avut inteligenta si inventivitatea sa supravietuiasca oriunde in lumea asta adapatandu-se la conditii care sunt diametral opuse, chiar extreme. Mai mult decat atat suntem niste trisori ordinari pentru ca am inventat vorbirea si mai apoi scrierea venind cu conceptul de educatie in masa pentru a ne ajuta copii sa inmagazineze informatiile necesare supravietuirii. Si n-ar fi nimic rau in asta daca n-am face-o in ideea ca avem puterea sa subjugam planeta si sa trisam prin a ajuta sa traiasca si specimenele mai slabe. Val dupa val natura ne-a trimis probleme noi de rezolvat, iar noi de fiecare data am gasit solutii de a ne adapta. Acum am ajuns sa credem ca putem crea ploaia, transforma desertul, rade padurile si opri furtunile. Putem chiar sa oprim incalzirea globala, cresterea oceanelor si era glaciara. Pentru ca suntem oameni inteligenti.

Inteligenta e genetica. Sunt animale care sunt nascute pentru a fi lideri de turma si care au impregnat in materialul genetic informatiile necesare supravietuirii. Aici nu diferim de ele decat prin modul de manifestare si nu neaparat prin grad. De asta cred ca un delfin este mai destept decat un adolescent care moare dintr-o supradoza.  Si inainte de a sari calul si a incepe sa zic lucruri care ma vor acuza de o lipsa acuta de compasiune, pot zice atat: mi se rupe sufletul cand vad un copil bolnav de cancer care nu a avut nici un moment sansa de a alege o cale care sa nu-l duca aici. Insa nu se rupe nimic in mine cand vad oameni murind din etnobotanice sau beti morti pe sosele sau cu venele taiate pentru ca ascultau o anumita muzica. Pentru ca toate astea sunt exemple de selectie naturala in care oamenii si-au folosit inteligenta si liberul arbitru pentru orice alt scop decat de a supravietui. Daca o vaca e capabila sa nu manace o planta otravitoare imi e greu sa cred ca un bou nu se poate abtine din a o fuma.

Vorbind la scara evolutionista suntem un pixel mic mic mic intr-un tablou imens. Cu toate astea insa am reusit sa suprapopulam planeta, sa ne ucidem semenii din placere, sa subjugam natura si sa fim incredibili de inventivi. Dar toate astea se pun, linie cu linie la nota de plata, pentru ca am uitat un lucru, poate cel mai important dintre toate: suntem doar parte dintr-un ecosistem stabil, iar ca orice perturbare a lui duce la actiuni reactive de restabilire a echilibrului. Daca este un lucru pe care nu l-am citit cum trebuie din cuvintele lui Darwin, acela a fost armonia lumii in care traim. Suntem atat de preocupati de a ne impinge limitele ca specie incat uitam de armonie si uitam ca celelalte parti ale ecosistemului in care traim nu au aceiasi inventivitate de a-si depasi propriile granite in ritmul impus de noi. Asta genereaza disonanta si adauga la nota de plata. Si sincer, nu cred ca putem zice la sfarsit: For everything else there is MasterCard.

Cum sa alegi viitorul

Saptamana asta a fost una a citatelor celebre. E aproape inspaimantator cand te gandesti ca e de abia miercuri si deja semnele se tin lant, iar randomizer-ul de citate care imi serveste in fiecare zi cate cate una pare a avea veleitati de oracol sau un proxy cu doamne doamne (inca nu m-am decis care dintre astea as prefera)

Luni a fost aia cu ai grija ce-ti doresti. Cam asa a fost si la mine, am vrut sa fie, am vrut mult de tot, da n-a iesit conform cu specificatia ca n-am stitut sa o specific pe toata. Marti a fost cu Mark Twain, cu du-te in rai pentru vreme si in iad pentru companie, vorba ca o manusa in contextul vijeliei din cap. Azi a fost randul lui T. Monson cu "choose your love, love your choice" ca sa ma arunce si mai in ceata.

Da gata, am facut disable la widget ca am nevoie sa-mi pastrez liberul arbitru. Nu de alta dar daca maine imi zice ca-mi pot ghici viitorul in o ceasca de cafea atunci s-a dus pe apa sambetei orice urma de ratiune si o sa incep sa citesc horscopul in fiecare zi, sa ma apuc de vrajitorii si sa-mi tin sedintele in functie de ora planetara. Alchimie pura!

Lobotomie cu genunchiul

Acum ca m-am intors am inceput sa ies la bere sa povestesc pe viu despre cum a fost concediu am ajuns sa discut cu un amic mai nordic ca obarsie si mai razbonic ca si fire despre postul mult prea putin cizelat al unui blogar despre mine. Bineinteles ca amicul meu, mandra reincarnare a lui de Ares si Thor, nu putea intelege cum de nu am raspuns cuvintelor urate scrise despre mine de un om care este recunoscut ca un blogar cu cojones si nu neaparat cu creier.

Nu intru in detaliile spumoase ale argumentatiei, insa finalul a fost mult prea scaldat in ras ca sa nu-l mentionez: Mah, daca te duci la el si ii dai una in oua l-ai terminat, e mai rau decat daca ii rupi mainile. Puii mei cu mainile in ghips tot exista speech to text, da dupa asa o lobotomie ca un genunchi in boase cu ce o sa mai gandeasca? 

Norocul lui e ca eu sunt mai pasinic si m-am hotarat ca ar fi mare pacat sa privez temporar media romana de genialitatea si spiritul critic al omului cu pricina. Vorba aia dupa cat rahat arunca din tastatura in stinga si in dreapta tare imi e ca ar fi coada … si mie nu-mi place sa ma bag in fata :)

Pregatirea profesionala si moralitatea

Cu ce este prajitura asta? Nu stiu a venit raspunsul. Va rog frumos sa ma scuzati dar nu stiu sa va zic nimic despre prajituri. Nu le facem noi aici, le primim congelate, le punem la rece si cand le cer clientii le incalzim un pic in microunde.

Atat a fost deajuns ca se ma limitez la o apa plata. Nici macar limonada, ca nu se stie de unde e hellasu’. Chelnerul cu pricina era de departe cel mai slab pregatit, insa are o mare virtute care cam lipseste de prin restaurantele de la noi: este cinstit. Pana la urma tot am mancat ceva congelat, dar era de la Betty Ice, si in loc de 2 cupe de vanilie si una de capsuni a adus 2 de capsuni si una de vanilie.

Bacsisiul insa tot a venit. Nu pentru servire … ci pentru cinste.