99

Aproape in fiecare seara in drumul spre casa trec pe langa Cotroceni insa nu tin minte in ultimii 3 ani de zile sa fi auzit acorduri de Bach sau Rachmaninoff. Nici Sinatra sau Joe Dassin, de fapt nu-mi aduc aminte ca din vacarmul de claxoane sa fi auzit ceva. Doar liniste si o lipsa acuta de raspunsuri. Pe mine ma ia dorul de muzica clasica cam rar, insa de manele nu ma apuca niciodata. Am ochelarii mei de cal in ceea ce priveste muzica buna, inchid deseori ochii si ascult in cap Shivaree cu Goodnight Moon sau Iris-ul lui Goo Goo Dols.

Mai nou imi umplu diminetile cu Guerilla de Dimineata, un mix placut de inteligenta si muzica buna, iar serile obosite le duc cu Robbie Williams si ale sale You Know Me si No Regrets. Nu stiu daca asta e muzica buna, nu stiu daca sunt acel 1% care nu as da zile de la mine, care nu vede in Guta un rege, care inca se incapataneaza sa stea si daruiasca zilele si sanatatea acestei tari. Mai important nu ma simt jignit sau atins de acest 99, pentru ca nu ma pot simti atins de un om care nu ma reprezinta, pe care nu-l consider presedintele sau superiorul meu. Sau macar educat.

Pe de alta parte, daca 99 din 100 de romani sunt manelisti, ce spune asta despre un presedinte al carui imn de campanie rasuna pe Taraf TV in heavy rotation ... Just press PLAY

A fost odata Februarie

A fost ceata, de un gri stres, mai ca nici nu vedeai la 2 pasi in fata, nici nu reuseasi sa distingi relieful orasului sau gropile din asfalt. E o iarna urata, numai buna de hibernare, de ascuns prin cotloane si de tinut in tine. Zapada nu mai este alba ci aproape neagra, s-a metamorfozat din troiene de facut ingeri in munti de gheata acoperiti de praf. Stau si ma gandesc la alb si ingeri si imi dau seama ca de fapt nu au fost aici, nu i-am vazut si i-am trait doar atunci cand am pus capul pe perna, simplu si efemer, pentru ca odata cu ziua deja zapada era gri. Acum aripile s-au topit si in afara de gropi in jur este mult gunoi, mult mai mult decat vreau sa vad, mai mult decat am crezut ca este sau ca poate fi. Nu mai vreau alb si ingeri, astea sunt vise si iluzii ce incep cu a fost odata. E complicat sa-ti faci idei despre lucruri frumoase cand dupa alb, cand in sfarsit te impaci cu soarele, ramane sa strangi gunoiul, si de abia apoi sa inveti sa te bucuri de primavara.

Saptamana asta e un pic mai bine, a mai iesit soarele si parca e mai putin trist decat pana acum. Iar daca esti atent la cer si nu in jos nu o sa vezi gunoiul cum sclipeste in soare ...

Jazz for Life

Asta e fara cuvinte ...
http://www.zanarim.ro/2010/02/15/jazz-for-life-jazz-pentru-daniel/

Uimire?

E infinit mai greu sa darami decat sa construiesti, e infinit mai greu sa repari decat sa nu gresesti, e infinit mai greu sa te ridici decat sa cazi. Si e imposibil sa uiti ...

Starea de hibernare

Cam la un an dupa m-am gandit indelung la cum am trecut peste perioada cea mai grea a bolii, si am realizat ca am fost un urs. Un urs mare de tot, de peste suta de kile, cu pofta de viata ca un pui, cu rasete si chef de joaca care odata ce a dat de iarna a intrat in hibernare.

Fizic, am tras de mine cum nu credeam ca as putea face vreodata, si chiar si acum am momente in care ma intreb cum de ma ridicam din pat sau puteam sa pun pasii unul in fata celuilat. Asta a fost ursul puternic, ala care a consumat din resurse pentru a supravietui, ala care s-a incapatanat sa stea cat de drept putea intre doua runde de perfuzii si iradieri. Am tras de mine atat de mult incat inainte de ultima sedinta de chemoterapie am jucat fotbal, iar colegii au invatat ca trebuie sa-mi puna pasa excat la picior pentru ca nu mai aveam puterea sa fac pasii in plus.

Apoi mi-am construit ziduri peste ziduri, ca sa tin departe de mine si de boala mea oamenii pe care ii iubesc. Am devenit ursuz si morocanon, plin de toane pentru ca atat am situt sa fiu, atat am putut sa fac ca sa-i feresec pe ei de nesfrasitele asteptari din saloanele si coridoarele spitalului, de ochii tristi ai copiilor bolnavi, de mirosul raului care era in mine.

Aici nu am stiut sa renunt si m-am transformat in ursul egoist, care desi renascut nu a mai daramat pravanele si a inceput sa se hraneasca doar pentru el, din orgoliu si din betia data de reusita de a fi supravietuit. Am primit fara sa zis Mor ajutorul celor din jur si am considerat ca totul mi se cuvine, ca doar fusesem un animal ranit. Iar cei ce ma iubesc au inteles asta si mi-au suportat-o, si inca mi-o suporta.

Asa m-am simitit atunci. Ca in hibernare, dramuind fiecare resursa pe care o aveam, carandu-ma fizic de unul singur la spital, iar seva si energia luand-o din ura mea fata de Dumnezeu si lume. Acum incerc sa vad ce fac cu mine, macar un urs polar sa fiu, ca aia sunt mai veseli ...

Obosit in SF

A fost o saptamana in San Francisco, in care desi am vrut, nu am pus intre mine si viata mea un ocean, ci m-am agatat de fiecare cuvant si clipa ca sa aduc cu mine stresul. Cel mai important insa este ca am inchis o bucata din mine, ca acum sunt lucruri din mine care sunt trecute si impacate. M-as hazarda sa zic ca am gasit un pic de liniste in furie si ca oboseala e foarte buna uneori.


A fost o saptamana foarte grea, cu mult de munca, cu program la dublu as putea zice, de la 9 la 18 la birou si pana tarziu in noapte cu cei de acasa. A fost o saptamana in care o prietena glumea ca pe tricoul din Peru, in poza de pe Facebook, POW inseamna Prisoner of Work ... tare imi e ca are multa dreptate, cel putin in ultima vreme m-am aruncat in munca zi de zi, fara sa rasuflu...


A fost o saptamana in care am invatat ca toti muncesc mult, dar ca cei de acolo au un mare atu, stiu sa fie relaxati, stiu ca atunci cand pleaca acasa sa nu-si care cu ei munca. E clar ca am nevoie de o vacanta. In poza asta am un zambet, si stau sa ma intreb de la ce este. De la oboseala, de senzatia de liniste sau de la promisiunea de odihna din Aprilie soptita incet in barba?

Azi e deja luni!

San Francisco si Faisbuc

La coltul strazii, langa intrarea din boutique hotelul in care imi petrec putinele ore de respiro e in fiecare seara un alt cersetor. Nu sunt agresivi, pur si simplu iti cer bani, sau tigari, sau mancare, orice, chiar si sticla de plastic de apa pe care o pot vinde apoi cu 10 centi. Si mult prea des te apeleaza cu helo my friend ...

Soferii de taxi, chelnerii, vanzatorii, toti au atitudinea aceea rece politicoasa, te intreba de sanantata, cu nelipsitul how are you rostit sec, fara infexliuni, pasiuni dorinte sau macar vreo urma de sentiment. Nici macar un sentiment negativ. Si mult prea des, mai ales daca e vorba de soferii de taxi urmeaza si un invariabil friend ...

Am cont pe Faisbuc. E cam degeaba, il am de mult de tot si pana de curand nu l-am folosit niciodata, insa un prieten mi-a zis ca sunt bulangiu ca nu vreau sa-i dau add in lista mea de prieteni. Si am dat, si uite ca asa, de la unul am ajuns la zeci si ma indrept vertiginos spre prima suta. Si la mai mare. Si uita asa in minunata vale a viselor, in Palo Alto, niste baieti au creat Facebook in care totata lume e prietena cu toata lumea, in care ai gradini virtuale, mafia wars, poti trimite zambete, poti fi cine vrei tu si vorbi cu oricine. Cum ar veni, hola amigo ca sa fim bilingvi ...

Prietenii pot sa-i numar pe degete. Inca ma mai gandesc daca am nevoie de doua maini pentru asta si sunt un pic in dubiu. Daca imi iau lista de prieteni de pe faisbuc si la 2 noaptea pun mana pe telefon sa zic ca am nevoie sa vorbesc cu cineva cea mai mare parte din cei aproape 100 de friendsi or sa dispara in ceata mai ceva ca potarnichile. Uite cum un site de socializare a reusit sa puna o eticheta americana peste un cuvant si sa-i schimbe definitia si rezonanta in miloane de oameni.

In plus pana cand nu o sa am o extensie pe USB prin care sa beau bere si o strada cu terase si baruri Faisbuc ramane un loc de dat in taste, ce-i drept intr-un mod social, ca iti pui profilul, viata, pozele si gandurile pe un zid sa le vada toti prietenii din lume ca sa nu te uite. Hai noroc mai friendule ...

Munca de EUchipa

"There is no I in Team". E cliseu, e cheesy, un fel de expresie urbana ce se vrea a fi o lectie despre lucrul in echipa. Nu stiu cat de bine stiu sa lucrez in echipa, nu stiu daca as lucra mai bine singur, nu stiu daca motivele pentru care ma straduiesc cat de mult pot sa fiu parte dintr-o echipa sunt egoiste sau altruiste, sincer nu prea conteaza. Un singur lucru stiu, si anume ca daca esti parte dintr-o echipa, daca muncesti sau traiesti, sau joci fotbal atunci tot efortul, toata sudoarea si munca ta nu mai sunt ale tale, ci devin universale, le pui in slujba celor care cot la cot cu tine incearca sa obtina mai mult decat ai fi facut-o tu singur. La fel e si cu succesul si cu nerusita, le imparti, razi sau plangi impreuna, te bucuri sau pleci acasa trist, indiferent de care e rolul tau in echipa, pentru ca oricine are un rol face angrenajul sa mearga.

Exista un EU in echipa. Este acel eu care munceste sa obtina rezultatele, care pune deasupra interesului propriu si orgolilui binele unei colectivitati. Este acel EU care atunci cand prezinta rezultatele muncii echipei din care a lucrat incepe fiecare propozitie cu NOI ...

Eu sunt egoist si recunosc asta, si ca un mare mare egoist recunosc ca fara echipa mea sunt un nimeni, fara oamenii care muncesc ca nebunii sa reuseasca imposibilul sunt degeaba, si de aceea singura fraza care incepe cu EU cand vorbesc despre echipa mea este "EU am gresit ...". In restul exista doar NOI.

Azi nu am chef de teatru

Nu-mi place sa fiu intors pe toate fetele sa mi se vada cusaturile, am oglinda pentru asta, si oricum parerea mea conteaza. Nu imi place sa mi se zica cum si ce sa fac, vreau sa fiu mintit, vrajit, dus cu zaharelul, am pretentia ca tot ceea ce fac sa fie din vointa mea, ideea mea, viata mea. Sunt egoist si rau. Cel putin uneori, cel mai adesea cu oamenii cu care nu ar trebui sa fiu, pentru ca asa iti construiesti ziduri, iti definesti zona sigura, zona in care tu esti rege, in care tu controlezi soarta.

Pretextele le cream ca sa ne mintim singuri, nu ca sa-i mintim pe altii, si nu intelege de ce lumea nu vede asta. Avem nevoie de ele ca sa ne pastram iluzia de liberate, de liber arbitru, ca noi suntem cei care decidem. Bunatatea e un pretext ca sa cerem inapoi cu dobanda dragoste, sau bunatate sau salvarea eterna, e o investitie in viitor, un fel de legenda urbana, o calitate. Nu vad de ce egoistul e mai prost decat altruistul, cel putin nu in lumea astea, nu vad de ce sa am girja de mine in primul rand e rau, nu vad de ce m-as sacrifica pentru altceva mai mult decat as face-o pentru mine. Poate ca nu e calea catre edenul etern, insa pana la urma cine iti garanteaza ca dumnezeu se uita sau ca stocheaza informatia asta? Cine site care sunt criteriile de evaluare din purgatoriu? De ce sa stigmezi, sa arati cu degetul un egoist? Doar pentru ca te raneste ca sa se apare pe el insusi de a fi ranit, doar pentru ca-si urmareste binele?

Vreau sa fiu egoist, sa pot sa iubesc si sa urasc. Ata ura si iubirea tin de fericire, si sincer nu cred ca pot exista fara egoism si sunt definiorii, trebuie sa coexiste nu ca sa se potenteze ci tocmai ca sa fie catalist una pentru alta. Ura e o calitate, si niciodata nu vei ura mai mult decat ti re reufza, decat ti se interzice. Cand ti se refuza dragostea, mangaierea, fericirea, inveti sa urasti atat cat e nevoie ca sa treci peste asta. Cred sincer ca iubirea pasionala, nebuna de a dreptul, obesesiva pana la durere e pur egoista, nu exista bunatate, vrei totul pentru tine, doar al tau. Cand pierzi si a durut, cand inveti sa urasti pentru astra de abia de atunci inveti sa iubesti si pentru celalat, nu mai devreme ...

Asta e iuliza mea de libertate, si poate pentru ca azi noapte a ploua, pentru ca San Francisco a amutit, pentru ca n-am dorimt decat 4 ore, pentru toate din cap, nu stiu de ce am scris ce am scris, sau poate ca o stiu prea bine. Am obosit sa ma luptsa nu fiu ceea ce sunt si azi e prea greu sa o fac ... Stigmatizati-ma, sincer azi sunt mult prea egoist sa-mi pese!

Portocaliu

E cod portocaliu si tot orasul e sub zapada, alba si multa ca atunci cand noi eram mici si torienele pareau munti. E vreamea pentru ingeri ..., insa de pe geamul hotelului din San Francisco nu se vede, e prea departe Bucurestiul. Se ofera cineva sa faca un inger in zapada si pentru mine?