Sabia lui Stefan cel Mare

Paharele stau cuminti pe masa de lemn, acompaniate de scaune cu design aparte si mult haz de necaz. De mult timp nu ne-am mai vazut in formula asta, impreuna, si avem multe de povestit. Cateva pahare de vin de mai tarziu, dupa ce am trecut prin banalitatiile legate de ultimii doi an de viata personala, ajugem in sfarsit la subiecte serioase legate de politica, de Romania … despre viitor.

Culmea, crasma in care ne auzim vocile e numita dupa o carte a lui Cioran, iar masa suntem trei autohtoni care traim in Romania si doi romani care muncesc afara. Cei doi autoexilati, care au dat bir cu fugitii nu traiesc nici in Anglia si nici in Irlanda. Ei doar muncesc acolo, pentru ca nu e de conceput sa traiesti in alta parte decat in Romania, cand tu esti pui de dac. E una din putinele dati cand tac si ascult. E greu, dar vinul e excelent si asta ajuta.

Resuim cumva sa trecem de absurdul situatiei prin glume. Tonul il dau expatii care ajunsesera intr-o pozitie inconfortabila, la a fi aratati cu degetul. Deschid gura si schimb subiesctul, povestind despre vacante viitoare si concedii trecute, si Instambulul devine punctul comun. Toti l-am vizitat, majoritatea anul trecut. Si am ajuns la sabia lui Stefan cel Mare, cel mai mare dintre toti romanii.

Incep din nou sa ascult si ma ingrozesc cum comunismul nationalist al anilor 80 a reusit sa ne intipareasca in retina si in creier imaginea eronata a istoriei. In fata mea, paharul se goleste, si creste patosul cu care Stefan, figura legendara devine epopeica, napolenoica, maginfica si tot odata grotesc de ilogica.  E imaginea din povestiri istorice, cu domnitorul cu coroana care e roman, nu moldovean, cu ai sai razesti cu furci si coase care spulbera val dupa val de ieniceri profesionisti inarmati pana in dinti, ostasi ai unui imperiu pagan care vrea sa ne asupreasca pe noi, romanii, sa ne dezbine pentru ca suntem prea buni, sa ne cucereasca pentru ca suntem prea bogati, prea destepti si prea bine pozitionati.

Ascult minute in sir aceiasi retorica plina de eroismul deja arhicunoscut. Ctitor de manastiri si biserici, nu de drumuri si orase. Unsul lui Dumnezeu pe pamant impotriva armatelor lui Alah, marele aparator al crestinatatii. Bai occidentalilor, fraierilor, daca nu era Stefan sa castige razboiul cu turcii voi acum ati fi avut moschei nu catedrale.

Il opresc scurt din retorica. Auzi? Daca i-a batut pe turci, cum de a ajuns sabia lui in muzeul din Istanbul? Nici nu apuc sa termin intrebarea ca tavalulg reporneste. E respectful turcilor pentru geniul militar si curajul lui Stefan. Mamele otomane obisnuiau sa-si sperie copii care nu-si mancau tot brocoliul cu imaginea acestui mare domnitor. Sunt foarte aproape de a renunta cand mai arunc o intrebare. Daca Stefan a castigat razboiul, de ce a pierdut sudul Basarabiei si a platit tribut?

Se face un pic de liniste. Implacabil vine raspunsul … era batran, obosise si nu mai putea sa-i bata pe turci de unul singur ... Cred ca e singurul razboi din istoria omenirii cand dupa ce ai castigat, rezultatul e sa cedezi teritorii si sa platesti tribut celui care a pierdut.

Si atunci ma loveste. Stefan este intradevar un erou. Nu pentru ca i-a batut pe turci sau pentru ca a ascultat de maica-sa cum ne zice Bolintineanu. Ci pentru ca a avut curajul sa incerce sa schimbe lumea si a facut atat cat a putut el pentru asta. La fel cum cei doi “britanici” de langa mine sunt eroi pentru ca au lasat in spate locul in care s-au nascut pentru o viata mai buna, nu una mai usoara. Noi am ramas si nu facem nimic ca sa schimbam jegul si clica care ne inconjoara.

Dinescule, mai toarna un pahar! Nu te cunosc ca poet, dar la vin esti maestru …