Aripi

In varful turnului era ingerul cu ochii tristi. Copilul a privit de nenumarate ori dincolo de zambet ca sa caute lumina din ochi, si a vazut cum, hranite din durere si tristeta ingerului si a celor din jurul sau incepeau sa-i creasca aripile la loc, mari si albe. Atunci, copilul a inchis ochii, si-a dorit sa aiba aripi si a luat ingerul de mana, starns de tot, fara sa vrea sa-i dea drumul. Cand a deschis ochii, si-a vazut aripile si ingerul langa el zambind amar. I-a multumit ingerului pentru dar fara sa inteleaga ca aripile erau de mult crescute si ca dorinta sa de fapt era sa zboare.

Copilul l-a luat de mana, si fara sa gandeasca s-au aruncat in nori ca sa pluteasca desi nu mai stia sa zboare, iar ingerul era mult prea firav ca sa ii duca pe amandoi. Si au plutit purtati de vant tinandu-se de mana, pana cand copilul a inteles ca trebuie sa invete sa zboare singur sau sa cada in doi, iar pana jos e mult. Orice ar face acum va trebui sa aiba grija sa nu-i franga ingerului aripile, si isi dorea sa-l tina langa el sa nu-i dea drumul, desi asta insemna sa cada. Pana jos e mult, si o sa-si tina ingerul in brate ca sa nu i se franga aripile in mii de bucatele albe. Dar jos e cel mai rau, lipseste vantul. E greu sa zbori din nou fara sa te ajute vantul, sa te ridice si sa-ti usuce lacrimile. Mai ales pentru ingeri e foarte greu, si amandoi o stiu. Copii sunt cruzi atunci cand isi doresc ceva.