Harababura sentimentala

Nu vreau sa fiu zoso, cabral sau joel. Nu scriu blog ca sa imi creez o imagine buna, sa scot bani din publicitate sau sa imi fac un nume in comunitatea tehnica. Din punctual asta de vedere sunt simplu si direct, nu ma intereseaza sa fiu deschis la comentariile celorlati, nici macar nu ma intereseaza daca exista cineva care chiar citeste ce am scris, probabil ca ii pot numara pe detegetele de la o mana pe cai care au citit pana acum.

Sunt egoist, si nu pentru ca asa m-as fi nascut sau pentru ca am fost crescut in felul asta. Mi-am descoperit dorinta de a ma pune pe primul plan de curand, si o consider o calitate nu un defect. Ca sa poti sa ai o viata buna, sa incerci sa fi fericit, sau mai bine zis multumit, trebuie sa traiesti in primul rand pentru tine. A te sacrifica pentru ceilalti e o meteahna veche si proasta, care in final va duce mai multa tristete intr-o viata de om de om. De aceea scriu in primul si in primul rand pentru mine.

Pot spune ca traiesc din plin, si in primul rand NU ma simt mort sau sfarsit. Asta este chintesenta vietii unui om, sa simta. Cand eram atat de rau incat doar moartea ar fi putut fi mai jos am inteles ca orice sentiment este important, pentru ca te face sa vrei sa traiesti, sa faci inca un pas mic pe calea buna, sa te ridici, oricat de incet. Ura fata de Dumnezeu, furia impotriva a ceea ce mi s-a intamplat, orice, oricat de mic e suficient ca sa continui. Atunci am invatat ca nu exista fericire fara suferinta, ca trebuie sa simti furia ca sa poti fi calm, ca dragostea nu poate fi apreciata daca macar odata in viata nu ai stiut ce inseamna sa urasti cu adevarat. Nu exista sentimente bune sau rele, adevarate sau false, pacatoase sau drepte. Exista doar stari de suflet pe care fiecare le traim cum si cand putem. Dragostea are 101 de fete, la fel si ura, si niciodata nu vei suferi de doua ori la fel.

Tot ceea ce scriu are la baza o traire pe care vreau sa o temperez, sa o exprim sau sa mi-o amintesc. Asta este rolul cuvintelor, de a fi martor si in acelasi timp psiholog tacut. Ma enervez si scriu, si cu fiecare fraza furia se atenueaza, se ascunde in spatele cuvintelor, tristetea devine suportabila in fraze, iar cand sunt suparat pot sa imi aduc aminte cat de rau a fost alta data si sa incerc macar o doza de optimism. Nu filtrez niciodata ceea ce scriu, doar ceea ce public, si cred ca o sa gasiti o amestecatura de trairi si simtiri in cuvintele mele. Unele importante, altele mici, insa cu siguranta de cele mai multe ori uimitoare pentru cei de langa mine, pentru ca putini sunt cei care ma cunosc cu adevarat.

Cuvinte vechi

Deunazi am primit mustrari ca ma cenzurez, ca nu public pe blog tot ceea ce scriu. Azi o sa fac o exceptie, si o sa scot de la naftalina un text mai vechi, dintr-o perioada in care dorinta de a trai ma facea sa fiu foarte suparat pe viata, si mai ales sa caut vinovati pentru suferinta pe care o vedeam in ochii celor din jur. Asa ca iata-l:

Ar trebui sa fi perfect pentru ca intruchipezi divinitatea! Da, cu TINE vorbesc, Dumnezeu, Alah sau cum ti-o mai zice lumea. Esti un ratat si un parvenit. Ne faci sa credem ca ne-ai creat asa cum suntem cu un scop, ca in spartele actiunilor tale exista vointa divina. Te ascunzi dupa ingeri ca sa-ti repare greselile pe care le faci. Ai spus ca liberul arbitru este un dar, insa de fapt a fost o gresala de estimare. Te-ai chinuit sa fi perfect si ai creat o lume in 7 zile! Nu stiai ca graba strica treaba? Uite ce-ai facut! N-ai fost in stare sa faci o Eva care sa nu ne alunge din gradina Edenului. Daca nu ai fi gresit in ceea ce ai facut nu ai fi cunoscut niciodata senitmentul de manie, pentru ca perfectiunea nu poate enerva. Cum sa fi TU fiinta suprema cand ai dat gres atat de lamentabil cu lumea de azi? Nu cred in pedepsele divine! Sunt doar greseli de proiectare. Ai gandit la scara mica si n-ai reusit sa vezi ca actiunile tale vor duce la razboaie, durere, ura interrasiala si religioasa, la cancer si copii care mor pe paturi de spital. Nu te cred in stare sa veghezi asupra intregii lumi, nici macar ajutat de o armata de ingeri si o corhoada de preoti. Si mai ai si curajul sa ne indemni sa-ti cerem iertare pentru pacatele noastre! De ce? TU ar trebui sa ne ceri iertare pentru greselile tale, pentru ca fara ele nu am fi cunoscut agonia si durerea, razboiul si ura, boala. Nu vreau sa-ti cer iertare pentru nimic. Pur si simplu nu vreau pentru ca consider ca m-ai pedepsit destul. Pot sa inteleg ca ai avut ceva cu mine, dar ce ai avut cu cei care ma iubesc? Esti chiar atat de obtuz incat sa nu vezi ca pedeapsa TA asupra mea ii doare mai mult pe cei care ma iubesc decat pe mine? Eu as fi putut muri, insa ei ar fi trebuit sa traiasca cu asta! Da sunt suparat pe TINE, si cred ca nu sunt incurcate caile TALE, ci sunt simple si directe. Vorba asta e doar ca sa-ti ascunzi incompetenta! Si daca n-ar fi ingerii din viata mea, te-as concedia din suflet si din cap. Ai grija de ingeri pentru e singurul lucru cu care inca n-ai gresit!