Imi place Gaudi. Dincolo de geniul sau inspirat din natura imi place cum a reusit sa foloseasca mozaicul pentru a crea arta si filozofie in acelasi timp. Ma simt ca un mozaic, rupt in cioburi si apoi lipit ca sa pot sa reflect razele celor din jur in unghiurile pe care si le doresc. Am atatea culori cate cere lumea de la mine si toti cei din jur primesc in schimb ceea ce spera sa vada si asta ii face aproape fericiti. Intre atatea cioburi si mortar am ajuns sa uit cine sunt si unde vroiam sa ajung si sa ma multumesc cu tristetea si banalitatea lumii mele pentru a putea sa traiesc la maximum prin comparatie putinele momente de fericire. Nu sunt ipocrit.
Am o viata buna, destul de relaxata si comoda. Am ajuns la 30 de ani sa ma intreb unde sunt eu in tot ce este in jurul meu. Acum 13 ani am decis ca viitorul sta in insiruiri de biti si puterea de a face masinile sa gandeasca si nu in a cauta raspunsuri in pietrele trecutului. Am ales cu capul nu cu inima, si am ajus unde sunt astazi, ceea ce nu e deloc rau. Insa visul nu a murit si oricat de mult a incercat ratiunea sa imi omoare acea parte de suflet nu a reusit.
Asa ca imi voi lua concediu, ma voi urca in avion si ma voi duce in noiembrie in Peru sa caut o jumatate din mine. Cea din suflet pe care am ingropat-o atat de adanc incat a fost nevoie de multe ganduri si trairi nebanuite ca sa imi dau seama ce am pierdut. Sper sa o gasesc, impreuna cu nebunia, fericirea si simplitatea ei, si cand o adun la mozaicul de azi sa nu dea cu virgula. Si cand te gandesti ca in mod normal trebuia sa ma apuce nebuniile la o varsta rotunda, cum ar fi 32 de ani …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu