Jurnal De Cancer

Chiar vreau o tara ca afara?

2012-01-14T14:00:00.002+02:00

E 14 ianuarie, adica exact 14 zile din anul in care se zice ca ar veni sfarsitul lumii si exact 11 zile de cand m-am intors din Germania unde am facut revelionul. Si pentru ca n-am mai scris demult azi am tras linie la cele 11 zile si ma apuc de carcotit. Tot ce zic mai jos s-a intamplat in astea 11 zile.

N-as fi prea fericit in Germania. E mult prea multa ordine si liniste, chiar si cu miile de imigranti pe care ii vezi pe strazi la tot pasul. Ca la sanatoriu cum ar zice o prietena. Adica hai sa fim seriosi, in Romania e super fun, mega bumpti bumpti, emotii si nervi, frumusetea vietii la maxim.

Primul contact, touch base cu patria mama a fost taximetristul de la otopeni. Sarind peste mizeria din masina care era in perfect acord gramatical cu „ei are, cate este, ma tunde ei” , omul (pasionat ascultator de radio ZU) a zis din prima … „shefu facem 30 de RON ca sa nu mai pun aparatu? Asta la taxi la comanda. Ei na, am platit exact 30 de RON da cu aparat si chitanta … Nu stiu daca sa mai mentionez rechinii cu 4 RON pe kilometru care incercau sa ma convinga ca asta e pretul normal si ca sunt prost ca nu vreau sa merg, ca oricum din februarie asa va fi peste tot.

In ziua in care a urmat n-am putut sa ies din parcare cu masina ca expirase cartela. Ma duc sa o platesc, dar cui? Program de la 8 la 16 … da puteai sa dai cu tunu ca nu era nimei. La numarul de urgenta nu raspoundea nimeni, asa ca dupa elucidarea misterului disparitiei am mers cu metroul si am revenit a doua zi. Cand cica nu se poate ca-s oamenii in reorgnizare judiciara. Atunci am zis ca e ok, eu o sa ies prin bariere direct. Si s-a putut… cu conditia sa revin sa iau factura saptamana urmatoare.

Urmeaza epopeea cu BCR-ul. Ceea ce trebuia sa dureze exact 5 minute si o semnatura a durat exact 45, cu 4 pagini completate inclusiv un specimen nou de semnatura si 38 de clickuri intr-o aplicatie construita peste un backend Oracle. Pe numarate. Si ca sa intelegeti anvergura operatiunii … tot ce faceam era sa prelungesc niste certificate de depozit. Acum inteleg comisioanele aberante si costurile enorme cu care ne taxeaza. Sunt exlcusiv o oglinda a productivitatii. La intrebarea mea, oarecum pertinenta de ce mai am nevoie de inca un specimen de semnatura (aparent il dau in fiecare an), raspunsul prompt din spatele ghiseului a fost ca astia de la centru sunt prosti. Asa ca am intrebat-o sincer pe doamna de acolo, de ce lucreaza pentru niste prosti?

Apoi am inceput meciul cu cei de la Orange. Ma suna sa-mi faca o oferta, dupa ce imi dadusera si mail. Fac sesizare la serviciul clienti in care le reamintesc ca am optat sa NU fiu contact pentru informatii comerciale (au trebuit sa verifice contractul ca sa se asigure, ca na eu am un mot in frunte si n-am lasat optiunea default). Verifica, isi cer scuze, ma asigura ca nu se va mai intampla. Cer totusi raspuns in scris. Exact in ziua cand am primit raspuns in scris cu asigurati ca nu se mai intampla am fost sunat de 2 ori pentru exact aceiasi oferta. Sun din nou, scuze din nou asigurari ca nu se mai intampla. Am deja un deja vu cu Vodafone. De data asta le-am explicat ca e ultima oara cand ii sun, ca de asta am plecat de la Vodafone si ca urmatoarea data va fi OPC, ANSPDCP, amenda, etc …

Ma duc sa iau factura de la parcare, si u baiat cu ceafa (de porc) atat de groasa ca nu mai avea loc de creier se aseaza in fata mea si imi zice: „Hei!, Mall-ul se deschide la 10!”. Nu buna dimineata, nu pronume de politete, nu o intrebare legat de ce caut. Pumnii mei scoala nu are si capul e post de dop ca sa nu intre apa in gat cand ploua. Nu ma obosesc sa-i explic nimic, il chem direct pe seful de la paza si pe manager-ul companiei si ii explic ca de 4 ani le dau bani si ca ma astept la un pic de politete.

Mai merita sa mai zic ca am asteptat 9 zile dupa un card? Care trebuia sa vina in 4?

Cu toate astea, cum sa te plictiseti? De ce sa vrei o tara ca afara cand e atat de fun si de reconfortant in Romania? Sincer eu n-as schimba nimic la tara asta, nici pe Raed, nici noua lege a sanatatii, nici pei cei cateva zeci de politisti ridicati pentru spaga. Astea e farmecu…

De ce iubesc Romania?

2011-12-01T13:16:00.001+02:00

Azi e zi de la multi ani. Patriotism in floare, parada militara, politicieni, mandrie nationala. Televiziunile se intrec in a fi care mai de care primele in a ne insufla mandria de a fi roman, de a ne arata cate lucruri minunate sunt in tara asta, cat de bine e aici. Asa ca m-am gandit care sunt lucrurile care imi plac mie aici …

1) Legea si ordinea. E clar ca se respecta si e aceiasi pentru toti. Intodeauna te poti baza pe politie sa sara dintr-un boschet cu radarul. Sau sa scapi fara probleme daca ai bani si ai omorat oameni cu masina. Sau sa ti se zica in fata sa rezolvi amiabil si sa dai tu cu spatele pe o strada cu sens unic. Sau sa auzi ca asta e, bataia e rupta din rai, judecata a mai buna e aia de apoi, interlopii stau pe cai mari si cotizeaza la procurori si judecatori, vamesii au Ferrari din salarii de 600 de euro pe luna, si statul sta. Adica unde in lumea asta din emisfera nordica mai poti avea o astfel de situatie? Ai banu' parchezi gipanu in mijlocu' intersectiei.

2) Politicienii mandria tarii. Serios acum, sunt toti niste modele. Te uiti la ei si te minunezi de cat de corupti pot fi. Au dus furatul si coruptia la rang de arta. Suntem recunoscuti in lume pentru asta, e o carte de vizita increbilia. Mai avem un pic si facem universitati, in care politicieni cu grade doctorale obnitute in urma unor cercetari asidue a fenomenului de plagiat or sa invete lumea intreaga cum poti sa furi ca in codru fara sa iti crape obrazul.

3) Educatia. Cine mai are un Vanghelie? Sau o EBA? Ca sa nu vorbim de apelativele pe care si le permite un sef de stat. Suntem in top la educatia din scoli. Top de top. Mai buni ca noi nu-i nimeni. Singurul loc unde suntem mai buni decat in scoli e educatia de acasa. In metrou, in magazine, pe strada, in stadioane, unde te uiti te uimeste buna crestere si inteligenta majoritatii. Hartii pe jos? Nu o sa vezi? Tigarile se arunca doar la cos si NU se fumeaza in spitale (cel putin asa scrie …). Suntem campioni la cumparat carti nu la ascultat manele. Si la cumparat sapun suntem in top. In partea de jos, la mare lupta cu Burkina Faso, Trinidad si ale tari din lumea a treia care nu au apa.

4) Muzica moka ca la noi la nimenea. Guta si Salam sunt peste tot. Asculti pe gratis in metrou sau in tramvai, ca acum pustimea are telefoane. Daca cumva ai reusit sa scapi de maneaua din mijlocu de transport si mergi cu masina personala, vine manelistu vietii langa tine la semafor cu geamurile deschise si muzica la maxim. Ar da zile de la el, ca creier si bun simt nu are de unde sa dea. Vrei si tu sa te plimbi in parc? Din terasa in terasa fara numar, club dupa club, cu pitipoance si ghertoi. De mare angajament. Maxim … ca Minodora.

5) Miorita noastra cea de toate zilele. Noi nu luptam pentru ce vrem. Asteptam sa vina de la stat, de la comunitatea europeana sau de la Dumnezeu. De oriunde, numa sa vina, sa aiba gura noastra ce sa manance. Lumea e rea, ca nu e locuri de munca. Nu conteaza ca nu stii sa faci nimic. Cand iti sa omu o matura in brate, dai 2 ore din ea si vrei sa fi platit cat pentru 8. De abia stii sa scrii cand termini liceul, nu iei bacul da vrei sa te angajezi. Termini facultatea fara sa citesti o carte si vrei 1000 de euro pe luna. Lasa ca o sa vina vremuri bune. Pana atunci hai sa mai stam un pic sa nu facem nimic. Nu de alta, dar sa nu fim obositi cand o sa vina binele.

Printre toate astea sunt si oamnei care incearca sa traiasca. Care muncesc zi de zi si fac slalom printr-o majoritate ce lasa bara din ce in ce mai jos. Cei care ajung sa fie atat de scarbiti de sistem isi fac bagajele si pleaca. Idealistii incearca sa schimbe ceva, iar restul supravietuiesc si din ce in ce mai des rabufnesc. Nu avem vana, suntem paralzati si delasatori. Mi-ar fi placut sa vad 5000 de profesori care isi dau demisia toti in aceiasi zi. Sau 5000 de medici. Asa, incet incet ne cernem spre alte zari, sau ne incapatanam sa ramanem aici. Si din toate astea ne ramane doar mistoul. Capacitatea de a ne uita la toate relele si de a rade de ele, de a zambi cand vedem nesimtire si prostie, de glumi cand vedem aroganta si lipsa de educatie. Si chiar daca nu suntem veseli, putem spune cu mana pe inima ca in Romania nu te poti plictisi.

De ziua nationala, numai de bine …

Farmacia magica sau noi idei de afaceri

2011-11-30T17:13:00.001+02:00

Durere de cap de vreo doua zile. Durere de apuca dracii si iti vine sa te urci pe pereti. Nurofenul o gaseste, desi reclama zice ca da. Antinevralgicul probabil ca functioneaza doar pe dureri romanesti si asta e straina. Cine stie? Pai in mod normal farmacistul de la colt.

Zis si facut, farmacia e deschisa de curand, ca aia veche cu doamnele alea dragute care stiau toate tabieturile in materie de medicamente a dat faliment. Asta e nou nouta, cu brand, cu firma cu un domn si o doamna in spatele mobilierului din pal.

Vreti un card? Nu ca ma doare capul. Cum va doare capul. De innebunesc … de aici din fata de la ochi, pana in spate. Si am luat nurofen, antinevralgic tot ce era analgezic si aveam prin casa, dar nu trece. Apoi urmeaza cascatul, ca na munca multa oboseala omului.

Recomandarea este fascinata, mioritica, demna de gradina carpatilor. Pai vad ca cascati poate ca o fi un deochi. Ati incercat cu un Tatal Nostru? Halucinant …

Asa ca astept cu nerabdare sa gasesc in farmacii raionul cu vrajitoare, cutii de chibrite si apa sfintiita, serivcii profesionale de deochi si preotul si maicutele de rigoare pentru Tatal Nostru sau alte acatiste pentru deochi, pilule cu iarba magica si ceaiuri sfiitite. Bineinteles toate cu binecuvantarea Patriarhiei, a urmaselor mamei omida si a cui o mai fi interesat de valorile religioase si magice ale acestui popor. Mina de aur, diferentiator intre competitori, bani fara numar. Se baga careva in afacere?

Minus 7

2011-11-29T22:40:00.001+02:00

El este vecinul meu de la 7. Un mare om, un mare caracter, plin de bunatate pentru semenii lui. Nimic nu poate sa-i egaleze alturismul, este atat de dornic de a darui incat e imposibil sa-i stea ceva in cale. Nici macar bunul simt nu ii poate sta in cale. Nimic. Doar generozitate fara limite.

Dupa spusele lui din 1986, adica de cand e blocul si cand inca era un mic mucos, el fumeaza in lift si in scara. Pentru ca poate ca asa vrea el, vecinul ce imparte totul cu noi. Degeaba ai rugaminti desarte, degeaba incepi cu va rog frumos, el nu intelege rugamintile colocatariolor de scara. El nu intelege de ce nu poate sa ne ajute sa fumam pe gratis, pe banii lui de bun samaritean. De ce am vrea sa folosim pronumele de politete cand exista bre, fraiere, smechere, sau alte apelative de mare angajament social. Adica dumneavoastra nu e suficient de cald, nu e suficient de social, nu are aceea apropiere de care el are nevoie.

Nu poate intelege cum de noi, ceilalti, nu vrem sa apreciem generozitatea sa, cum de ne permitem sa-l rugam frumos sa nu mai fumeze. Pai ce e vina lui ca ne apuca tusea in lift? El fumeaza tigari bune, ca are bani, ce pana lui. Se vede si in poza, e om de calitate, cu retorica si inteligenta … emotionala.

Acum pe bune, ce sa ii faci unui astfel de grobian? L-am rugat frumos, i-am vorbit calm incercand sa explic ca nu e ok pentru restul ca el sa fumeze in lift. A doua oara am ridicat vocea, apoi am sunat la politia comunitara, care aproape mi-a ras in fata (pe banii mei). A treia oara i-am zis ca e nesimtit, si mi-a zis sa-l dau in judecata. Ce poti sa-i faci unui astfel de nesimtit? Sa-l bati? Sa te bazezi pe lege (asta e retorica)? Sa ii vopsesti usa in fiecare zi pana cand intelege mesajul? Sa-ti faci dreptate singur?

Da … el este vecinul meu de la 7. Adica exact numarul de ani care ii lipsesc, desi ii are trecuti in buletin.

Fara regrete, doar cu dor

2011-11-23T01:03:00.001+02:00

Acum vreo cateva saptamani, seful meu m-a intrebat daca regret ca am plecat de la Adobe. I-am raspuns ca nu, dar sunt lucruri de acolo care imi lipsesc. Vineri m-am intalnit cu ceea ce-mi lipsea, la o bere la Oscar's. O parte din fosti mei colegi, langa care am trait aproape 3 ani de bune si rele, dar mai ales de zambete.

A fost mult fum.Si muzica de cand eram in liceu. Si berea nu a fost extraordinara. Si nici mancarea. Dar a fost prea putin timp, si tare as fi vrut sa fie o seara ma lunga. Mi-a fost dor de ei, si de cei care au fost la bere si de cei care nu au venit. Si a trecut prea mult timp de cand nu ii vazusem. Mie imi place sa nu repet greselile asa ca nu o sa mai astept 3 luni pana la urmatoarea iesire. Am ajuns cumva sa povestim ce cei care au ramas in aceiasi masura ca si de cei care au plecat. Am ajuns sa le povstesc de fostii colegi de la Adobe, acum la Microsoft cu care ma vazusem cu mai putin de jumatate de luna in urma in Redmond. Si toate s-au legat, si pentru cateva ore am ras, am glumit, am vorbit serios, am povestit si am ascultat. Si a fost frumos ...

Cand omul pentru care am revenit la Bitdefender m-a intrebat ce imi lipseste cel mai mult am raspuns sincer: colegii de acolo. La fel de sincer cum am raspuns si cand m-a intrebat de ce m-as intoarce la Bitdefender. Raspunsul a fost intodeauna acelasi: oamenii cu care lucrez, multi dintre ei amici si cativa pe care am onoarea sa ii numesc prieteni.

Doua povesti

2011-11-16T17:22:00.001+02:00

Ultima zi de facultate, el si ea se intalnesc. Aici porneste o poveste de dragoste frumoasa, care nu se consuma imediat ci se intinde o viata intreaga. Ajung cei mai buni prieteni, 2 oameni care se iubesc, fiecare in felul sau si care se intalnesc sau isi vorbesc in fiecare an in aceiasi zi. Ea il iubeste, el prefera intai sa traiasca nebuneste, sa-si arunce viata pe fereastra. Dupa multi ani si multa suferinta, dupa cautari si certuri el are curajul sa o iubeasca complet. Emotionat, ea era deja cu un altul, mai frumos, mai cuminte, mai bun, dar il alege pe el. Au doi ani frumosi, fericiti, in care isi traiesc dragostea pe care ar fi putut sa o traisca toata viata. Apoi ea moare.

El este prins intr-o casatorie cu o femeie pe care o iubeste, dar de care nu mai e indragostit. Ea este o femeie speciala, singura si frumoasa. Din intamplare ajung sa fie prieteni cativa ani, apoi se indragostesc si isi incep povestea de iubire. El e prins intre cele doua femei pe care le iubeste, intre datorie si fericire, intre siguranta si nebunia vietii. Ea il asteapta o perioada, apoi isi cauta visele in alta parte. El se urca in avion, fuge dupa ea sa-i zica ca o iubeste si ca o vrea, dar e prea tarziu, e prea ranit dupa ce o vede in bratele altuia si renunta. Se intoarce acasa. Ea e inselata, mintita, umilita de barbatul pe care il alesese si se urca in avion sa vina inapoi. Avionul nu mai ajunge niciodata, lucruri raman nespuse, fericirea a murit.

Doua povesti despre iubire, doua povesti despre lasitatea barbatilor, doua povesti cu fericire tragica in care femeia moare la final. De ce mai nou povestile de dragoste care sunt scrise se sfarsesc prin moartea unuia dintre ei? Nu exista oare dragoste eterna? De ce azi dragostea dureaza 3 ani iar in povesti craiesele si feti frumosii traiesc fericiti pana la adanci batraneti?

Visam la povesti din copilarie si citim carti scrise azi (si da ... ambele povesti sunt din carti scrise in ultimii ani). Avem dorinte din povesti dar zi de zi traim intr-o lume in care termen lung inseamna 2 ani. Chiar trebuie sa omoram personajele pentru ca altfel dragostea ar deveni banala?

Citesc mult, si uneori am nevoie de povesti pentru copii mari. Fantasy, dragoni, magie. Deobicei binele invinge la sfarsit, dupa mult chin si suferinta, dar triumfa. Dragostea ramane si supravietuieste. Cred ca avem nevoie de povestile astea, pentru ca altfel o sa ajungem sa credem ca e imposibil.

Timp de vise

2011-11-16T12:49:00.001+02:00

- Am mult de munca, prea mult. Ma simt sufocat, obosit, rupt de viata si de oameni. Citesc despre prieteni pe facebook, berea o beau singur seara, adorm cu televizorul deschis si nu am mai citit un roman bun de 1 an. Pana si cu tine schimb 2 cuvinte pe mess odata la cateva luni. Sunt corporatist, m-am bagat si in nebunia asta de MBA acum si nu mai stiu pentru ce…
- Ce vrei de la viata?
- Nu stiu ce o sa fac …
- Nu e vorba despre ce o sa faci, ci e vorba despre ce vrei, ce visezi?
- Nu am timp sa ma gandesc la asta.

Cand nu mai ai timp de vise inseamna ca ai trecut linia. Orice altceva e reparabil si recuperabil, fara vise esti orb, surd si singur … pur si simplu nu mai esti.

Unfriend

2011-11-15T20:46:00.001+02:00

Acum ceva timp m-a apucat curatenia pe faisbuc. Am luat la mana sutele de contacte si am zis ca gata, fac ordine, le asez, scap de zgomot. Cand am gasit primul pretendent la sters am dat click pe lista si m-am trezit ca nu e delete, nu e remove ci „unfriend”. Un fel de dezimprietenire, imi iau jucariile si plec, nu ma mai lasa mama sa joc cu tine. Dupa un pic de gandire am zis ca e prea mult sa dau unfriend, din doua motive:

In primul rand omul nu era prieten, nici macar amic ci eram tangential din acelasi oras, acelasi liceu si aveam in comun vreo 10 oamnei. Sigur ca ne salutam pe strada si la scoala, dar NU am fost prieteni niciodata, deci n-am cu sa dau „unfriend”

In al doilea rand asta e personala. Adica daca tot e sa zic ca nu mai sunt prieten cu cineva trebuie sa insemne ceva pentru mine. Pe faisbuc am prieteni si cunostiinte. Toti au aceiasi eticheta de „prieten” , dar pentru mine sa te consider prieten chiar insemana mult si ar fi foarte grav sa ajung sa zic … de azi nu mai sunt prieten cu tine. Chiar si pe faisbuc.

Asa ca i-am impartit in liste si am adunat exact 15 oameni in lista de close friends. Cei cu zgomot au ajuns la cunostiinte, colegi, munca si alte etichete de astea. Asta mi-a permis sa fac curat in feed si sa-mi pastrez in acelasi timp ideea mea despre cuvinte.

Ieri insa am dat click. Am facut pasul asta pentru cineva care conta. Pentru cineva care merita sa folosesc „unfriend”, din orice perspectiva ai privi lucrurile. A fost greu, a fost la nervi, inca ma mai gandesc la asta. E un pas mare si nu-l iau usor, e mult mai mult decat un click. Si e infinit mai greu sa-ti faci curat in viata decat pe faisbuc, si mult mult mai trist. Cel putin pentru mine.

Si da, in era asta digitala am sters contactul si din mess, am adaugat adresele de mail in regulile de spam si am sters numarul din telefon. Dintre toate, cel mai greu a fost insa sa dau unfriend. Pentru ca dincolo de toata ciorba socio-digitala, asta am facut: am reununtat la un prieten, si stiu sigur ca o sa imi fie dor ... and I didn't fucking LIKE it!

Omul negru

2011-11-10T12:53:00.001+02:00

Emotionalul e bun, e al naibii de bun. Si de cele mai multe ori este gresit, nedrept, obtuz si negativ. Sa zicem ca ai gresit fata de o persoana apropiata la un moment dat. Sau a fost invers. Sau ambele. Sa zicem ca inca exista o suparare, mare sau mica care se agata de interactiunea dintre voi, care umbreste.

Si la un moment dat ceva rau se intampla. Emotional sau fizic, oricum ar fi unul dintre cei doi nu e bine, se simte rau, e jos de tot si are nevoie de ajutor. Si tu vrei sa-l ajuti, sa fi acolo sa il susti sa se ridice. Dar e umbra. Celalat presupune, te crede rau, citeste printre randuri lucruri care nu sunt, nu se poate distanta de ceea ce crede, nu crede ca esti cu adevarat langa el. Presupunerile deranjeaza, enrveraza, intristeaza si te fac sa te indepartezi. Vrei un pod, vrei sa ajuti. Cat esti pregatit sa platesti pentru asta? Cat de mult merita sa somatizezi din perceptia negativa a celuilat pentru a-l ajuta?

Trebuie sa fi rational. Sa lasi dracului emotionalul acasa, altfel nu o sa mearga. Vrei sa ajuti, dar esti omul negru. Jumatate din ce zici irita pentru ca celalalt are alti ochelari decat ai tu. Si iti zici ok, las emotia mea deoparte, nu ma enervez, inteleg ca e greu pentru tine si o sa inghit ... si apoi, dupa un timp, cand celalalt nu vede podul ci doar gropi si scanduri lipsa rationalul o sa ajunga sa te sacaie cu o intrbare ... daca la ficare cuvant pe care il scoti exista o sansa mare sa fi perceput ca omul negru atunci ... chiar ajuti sau mai rau faci?

Cu ce raspuzi la asta? Cu mintea sau cu sufletul? Pentru ca sunt exclusive.

Leadership

2011-11-09T20:18:00.000+02:00

Saptamana trecuta am fost intrebat cum as defini un leader. Si cum era intr-un curs in care se discuta despre management si leadership am dat o definitie aproape de manual. Azi mi-am dat seama ca trebuie sa o schimb.
Imi ajung degetele de la o mana ca sa numar oamenii cu adevarat inspirationali cu care am avut sansa sa lucrez (chiar mai putin de 5). Pentru unul dintre ei am ales in toamna sa-mi schimb jobul. Imi ajung cele 10 degete ca sa-i numar pe oamenii cu adevarat inspirationali pe care i-am vazut sau i-am auzit.

Azi Alastair Mitchell a fost foarte aproape. A fost o singura prezentare, dar a umplut sala, si a facut asta intr-un mod relaxant, pozitiv, neagresiv. Subiectul nu a fost interesant pentru mine, insa prezentatorul mai mult decat a compensat lipsa de lipici. A stiut sa ma convinga, sa ma prinda, sa ma faca sa ma simt bine si relaxat fara a fi energetic sau expansiv. La final m-am trezit spunandu-mi in gand: mi-ar placea sa lucrez pentru omul asta.
Asta inseamna leadership. La dracu … asta inseamna o companie. Oameni care te fac sa vi cu placere la munca. Oameni care te inspira si stiu sa tina in priza cu eleganta si naturalete, fara a fi dictatori. Ei te pot face sa fi loial si pasionat mai mult decat orice salariu sau pachet de beneficii.

Asa ca asta e noua mea definitie pentru un lider: Omul pe care nu poti refuzi atunci cand iti cere sa i te alaturi ca sa schimbati lumea impreuna. Chiar si pe gratis…

Poate ca prima mea impresie a fost gresita. Poate ca omul de azi nu e asa. Stiu insa sigur ca nu a fost emotionala, si mai mult decat atat … stiu ca a fost impartasita de multi dintre cei de la how to web.

Fara GPS

2011-11-07T00:02:00.001+02:00

Azi m-am ratacit in Dobrogea. Nu a fost o zi cu soare, erau norii prea desi ca sa lase mai mult de cateva pete de lumina sa atinga verdele crud de pe campuri. Am cutreierat prin sate nestiute, cu biserici in varf de deal, pline de oameni care isi imparteau ziua intre Dumnezeu si referendum. Am hoinarit pe drumuri bune cu gropi si drumuri proaste cu asfalt, printre culori de toamna si miros de sate, cu intersectii blocate de vaci sau oi, cu serpentine nesemnalizate si carute in varf de panta. Am ratacit cateva ore pana in Vama Veche, din dor de nisip si apa de turcoaz si raze de soare.

Si soarele a iesit un pic, cat sa zambeasca si sa-mi aduca ochelarii pe ochi, cat sa-si arunce razele filtrate pe plaja si sa umple de culori nisipul, ca in fiecare toamna tarzie pe o plaja pustie. Azi nu a fost o zi normala pentru ca magica si fabuloasa cerhana cu chefal, icre si nectar bulgaresc luase o pauza, desi era deschisa pe tot parcursul anului.

E prea frumoasa plaja. Prea plina de scoici si de culoare, ca o femeie frumoasa ce isi schimba garderoba cu fiecare nor ce trece. Si pentru ca nu toate culorile sunt la fel si pestii nu vor sa manance chiar orice, frutuna a mai adus ceva cu ea … o portocala.

E seara si sunt in Bucuresti. Si imi lipseste marea …

Despre iubire

2011-11-06T23:41:00.001+02:00

E inalt si blond, imbracat intr-un sacou gri inchis cu un palton peste si o carte in mana. E din alt flim, face nota aparte in tramvai, nu se potriveste deloc cu scaunele rosii si mizeria de pe jos. Curat, unghii impecabile, pieptanat cuminte, ochi albastri si zambet perfect.

Citesc o carte in engleza, despre asasini si tarmuri mitice, ca mai toate povestile pentru copii mari cu care imi omor uneori orele. Se aseaza pe scaunul din fata mea, zambeste si deschide discutia. Il cheama Dorian, e American si ma intreaba in engleza daca l-am gasit pe Dumnezeu in viata mea…

- Nu l-am pierdut niciodata, deci n-aveam de ce sa-l gasesc ... raspuns sec de cliseu de film.
- Deci Dumnezeu este in viata ta, te iubeste si iti zambeste
- Azi imi zambeste soarele si asta poate fi parte din Dumnezeu daca ti neaparat sa fie
- Il iubesti pe Dumnezeu?, ma intreba Dorian scotand din rucsac o biblie, care sigur e un pic diferita in punctele esentiale de versiunea lui King James
- Nu, raspund asteptand mingea la fileu…
- Insa Dumnezeu te iubeste!
- Nu cred, pentru ca Dumnezeu nu ma cunoaste si nu poti iubi ceva ce nu cunosti!
- Dumnezeu ii iubeste pe toti copii lui … si dechide cartea incercand parca sa-mi demonstreze ceva
- Dorian, inchide cartea, i-am zis. Daca vrei sa-mi demonstrezi ca Dumnezeu e capabil de iubire du-te intr-un spital, gaseste un copil bolnav de cancer in faza terminala, uita-te in ochii lui si ai parintilor lui si zi-le ca Dumnezeu ii iubeste! Si daca dupa experienta asta tu poti sa crezi ca Dumnezeu ne iubeste pe toti atunci avem definitii diferite despre ce inseamna iubire!

A mai vorbit o vreme, incercand sa ma convinga, insa nu am mai raspuns nimic. Apoi a schimbat tramvaiul. Poate ca are dreptate si Dumnezeu ne iubeste pe toti, dar nu este atent. Poate ca dragoste fara suferinta nu se poate. Poate ca de asta refuz sa-l iubesc … pentru ca doar cei pe care ii lasi in inima ta te pot rani. Iar eu cred ca am dus destul si am avut meciurile mele cu El. Prea multe ca sa-l mai cred capabil de iubire …

Entuziasm

2011-10-30T22:20:00.001+02:00

In Seattle ploua mult. Cu stropi mici, mocaneste picatura cu picatura, pana cand ai impresia ca apa iti intra prin pori. Culorile sunt incredibile, verde amestecat cu culori de toamna care se aprind atunci cand soarele reuseste sa treaca de nori. Cel mai des insa ai deasupra capului nori grei care apasa plumb.

Aseara am iesit la bere la Joey's in Bellevue. Bere buna, mancare buna, chelnerite atipice pentru SUA, si un grup de acasa. Cativa dintre ei mi-au fost colegi pana acum ceva timp. Tineri sau mai experimentati, cu vechime de cateva saptamani sau ani, ne-am adunat langa o halba de bere. Au curs povesti despre cum e, despre ce au mai facut, cum s-au acomodat, ce au mai patit. Prea putine zambete pentru mine, prea putina caterinca. Viata e mai buna, e liniste, e pace si relaxare, lucrurile functioneaza fara sa le ungi, la munca e bine, banii sunt buni. Viata nu neaparat usoara ci pur si simplu civilizata. Singurul care rade si zambeste mult si e vesel e Costin. La fel era si in Romania, asta e felul lui.

Aseara am vazut un grup de oameni multumiti. Cu o viata corecta si buna. Si fara entuziasm. Fara scanteie, resemnati (sa mi se ierte greseala daca n-am vazut ce trebuie). Poate ca e de la vreme. Cum a zis Costin: dupa primele 6 luni nu-ti mai dai seama ca ploua. Cand iesi din casa nu te mai gandesti daca sa-ti pui gluga pe cap … nu de alta, dar daca o pui o sa zica lumea ca esti turist.

Cu soare

2011-10-25T05:56:00.001+03:00

Am prins doua zile la rand cu soare in octombrie in Seattle. Bine era un soare printre multi nori, dar pentru exact 5 minute am fost cool (adica am avut ochelari de soare pe ochi).

Cred ca se intoarce lumea cu susul in jos ... ca astia zic ca toata saptamana e asa!

Ironia corporatista

2011-10-15T00:21:00.001+03:00

Ce iti e si cu tehnologia asta. Vreau si eu sa caut un film pe IMDB de pe iPad2. Deschid Safari, gasesc filmul si dau click sa vad trailer-ul. Nu are versiune de Flash deci teapa. Imi zic ... ok, hai a iau applicatia ca poate e mai desteapta. In dreapta un banner care ma indeamna sa o iau. Cand sa dau click ... era linkul catre aplicatia de Android :).

Prea tare mi-am zis... screenshot, editat cu Adobe Photoshop Express pentru iPad pus pe Facebook, sincronizat poza cu Dropbox pe android si postat pe Google Blogger.

Ce naiba ne-am face fara atata tehnologie? Am avea prea mult timp sa ne bucuram de viata si doamne fereste ... am putea fi fericiti :).

Communication fail, sau copywriteru' si istoria neamului ...

2011-10-14T00:28:00.000+03:00

Nu sunt nici pe departe un expert in comunicare, si nici nu imi ies cuvintele intodeauna. Din pacate pentru mine, Cartoon Network si Discovery au ajuns intre un pic mai tarziu in viata de copil, asa ca in prima perioada cu cravata, stegari si comandanti de detasamente am primit o educatie bazata pe Cutezatorii si Magaziunul Istoric (vorbesc de revista ... a nu se confunda cu vreo locatie din centrul isteric unde pitipoancele isi poarta agale pe mana gentile Vuitton cumparate din Istambul).

Asa ca azi, cand am citit indemul de a fi dacic pana in rarunchi si a urma pilda eroica a inaintasilor mei de fi luptator, mi-am pus intrebarea ... frate, chiar vreau sa fiu un erou care la final moare si nici macar nu e victorios? Cu toata stima pentru filonul nationalist si spiritul Dacic, inaintasii nostrii au luat-o pe coaja in cel mai clar stil posibil. La inceput s-au predat, apoi au preferat sa se sinucida pentru a nu fi omorati. Vorba aia ti-am tras teapa Traiane ...

Am scris mai demult ca Show me a hero and I'll write you a tragedy. Nu sunt cu cuvintele mele, si nici n-am nimic impotriva eroismului atat timp cat la sfarstit toti eroii pozitivi au sansa de a ieisi la bere si a povesti cat de greu le-a fost. Da sa mor io, daca pot sa rezonez in vreun fel cand cineva imi zice ca acum e randul meu sa fiu erou cum au fost dacii in 102 si 106. D.C ... adica dupa fiul lui Dumnezeu.Din toata inima o sa-i las pe altii sa fie eroi. Si cu riscul de a fi supranumit Gerula eu vreau sa traiesc sa "fight another day". Vorba aia, in materie de strategie Sun Tzu e mai tare decat Burebista si Decebal la un loc. Si a dracu' nimereala ca am citit si cartea lui :).

Sunt sigur ca departamentul care a facut mesajul o sa-mi recomande sa ma uit la telenovele pe viitor, ca na prea multa educatie nu da bine la imagine ...O alternativa la ce am zis eu mai sus ar fi sa existe un copywriter care sa fi pus mana pe o carte de istorie. Si nu ma refer la a o aseza sub monitor ...

Despre o poveste

2011-10-07T08:54:00.002+03:00

Cand ai un om pe care il stii aproape de tine si afli ca te-a mintit in fata ce faci? Ii gasesti scuze? Ii treci cu vederea? Il ierti? Chiar daca ai face toate astea, chiar daca reusesti sa nu te enervezi, cum poti sa il mai asculti data viitoare si sa crezi ce zice?

Dintre toate lucrurile din lume cel mai greu de recastigat este increderea. Pierde-ti cardul, portofelul, cheile, mintiile, pierde-ti prietenii, pierde-ti orice mai putin increderea unui om care conteaza pentru tine. Daca trebuie sa minti, zi jumatati de adevar, omite amanunte sau taci, lasa-ti ochii in jos, dar nu minti in fata.

Minciuna fatisa, daca se iarta, se iarta greu. Si de cele mai multe ori nu se uita si va fi intodeauna ca o umbra pestre orice cuvant, orice afirmatie, orice interactiune. Si cel mai rau dintre toate e cand te minti pe tine ...

De ce invata romanii franceza?

2011-10-07T08:43:00.001+03:00

Eu nu cred ca noi avem nevoie sa invatam franceza. Pana la urma de ce am face asta? Piesele lui Ionesco au farmec jucate in romana. Pe Cioran si Eliade ii putem citi in romana. Motorul inventat de Coanda si folosit de Concorde si Aribus e universal si n-avem nevoie sa stim franceza ca se bucuram de arta lui Brancusi.

Daca vreau sa pot vorbi cu o mare parte din locuitorii Parisului sau Marsiliei e suficient sa invat araba. As avea nevoie de franceza doar pentru a intelege comentariile idioate ale unei emisiuni de radio facuta de jurnalisti de joasa speta. Iar pentru asta avem atat de multe exemple de cancanuri locale incat sa nu merite efortul ...

Puff the magic dragon ... unde esti?

2011-10-06T01:13:00.001+03:00

Funeriu e praf. Din cauza lui n-au luat astia bacul, ca de cand este el ministru n-au mai reusit cocalarii si pitipoancele din licee sa invete sa scrie dupa dictarea din casca sau dupa colegul din fata.

Basescu e de vina de seceta, de criza, de venirea celor de la Nokia si de plecarea lor, ca s-a impiedicat Udrea si ca s-a spart teava babei de la ultimul etaj.

Vanghelie e un dictionar ambulant si castigator al premiului Pulitzer pentru agramaticalitati. Si e primar, si e votat, si a fost presedinte de partid. Adica a fost seful unor alti politicieni. Faceti un remember rapid…

Vecinu' de la etaj e mai tare ca Mourinho, administratorul e un mix perfect de electrician, instalator si depanator de lifturi, vanzatorul de jos e cel mai bun mecanic iar farmacista de la colt e mai tare decat orice medic la diagnosticarea in 30 de secunde.

La stop e un mertzan si un Peugeot decapotabil care nu fac liniute ci se intrec in subwoofere si boxe din care copilul minune are o criza de personalitate si se crede pe rand Rhiana si Shakira. Mai lipseste sa-si schimbe si sexul, desi nu cred ca la inaltimea lui o sa aiba mare trecere.

Retrograzi, manelisti, needucati, hoti si cersetori. Francezii fac mistouri de noi ca nu ne spalam, desi la ei in metrou pute. In Paris maghrebienii sunt cei care curata veceuri, asiaticii vand in magazine non-stop in timp ce ei prefera sa ia ajutor social. Romanii cersesc. Diferenta e ca ei nu cersesc de la stat, ca pana la urma tot cetateanul da banii in ambele cazuri.

Si da, au dreptate, noi putim si nici nu ne spalam pe dinti, si sunt din ce in ce mai putine oaze de educatie si oameni pe care sa-i admiri. Da avem telefoane care suna a Vali Vijelie. Si daca as putea le-as exporta pe toate in Franta.

Si apoi schimbi canalul si vezi o casa in Tasmania, pe plaja, cu oameni relaxati care muncesc de acasa, cu apusuri de soare in ocean. Si te intrebi…

Imi e dor

2011-09-29T10:46:00.000+03:00

Imi e dor de plajele aproape goale fara sezlonguri si umbrele, de valurile mari imbalzinte de surferi care stiu sa traiasca, de berea rece bauta la apus cu picioarele goale in nisip, de primavara eterna si soarele care era fierbinte fara sa arda.

Imi e dor sa hoinaresc pe strazi ore intregi, prin orase vechi si trafic apocaliptic, prin piete pline cu de toate, de mii de magazine mici cu lucruri asezate claie peste gramada, de nebunia taxiurilor si autobuzelor algomerate, de trecerile de pietoni fara semafoare si de politistii care se agita sa dezluseasca haosul.

Imi e dor sa mananc empanadas, ceviche si choclo con queso, sa ma asez la masa cu localnicii in cele mai obscure restaurante si dis de dimineata in piete, sa zic dos huevos bien frito si sa beau suc de mango natural, sa gust din zeci de fructe si sa ma trezesc ca a trecut o zi in care toate au avut gust.

Imi e dor sa fiu obosit, rupt dupa o zi intrega, sa-mi iubesc bocancii si sa-mi arunc sandalele dupa o luna de mers, sa urc pe munti, sa vad lacuri si lame si vicunii, campii cat vezi cu ochii cu iarba galbena, lacuri mai albastre decat cerul si nori perfecti, toate atat de sus incat sa le poti vedea clar atat de departe pana unde cerul se uneste cu pamantul.

Imi e dor de oameni care zambesc desi viata e grea, care se baga in vorba nu pentru a fi politicosi ci pentru ca pur si simplu vor sa te cunoasca, de zecile de prieteni facuti pe drum, de poteci pe care se despart pentru a se uni mai incolo, de copii care mananca caramele si vorbesc cu gura plina, de fericirea din aer si de zambetul meu de acolo.

Imi e dor de America de Sud …

Doua sute unu

2011-09-02T00:20:00.001+03:00

Am trecut de 200 de posturi, si n-as fi vazut asta daca nu era noua interfata de la Blogger. Si as putea zice ca dupa google.com e primul lucru care iese de la Google si al carui design imi place si nu gasesc un motiv de a fi carcotas :). Bine poate ca sunt eu intr-o perioada optimista ...

Optimism I has it

2011-09-02T00:16:00.000+03:00

Azi sunt 2 saptamani de la un nou inceput. O nebunie de inceput venit asa din niste ochelari de cal si in dauna unor alternative mult mai sigure. De ceva timp imi cam pierdusem dorinta de a munci, si simteam ca ma plafonez, ca ma trezesc dimineata pentru ca trebuie nu pentru ca vreau sa fac ceva. Si dupa ce am aratat cu degetul prin prea multe parti cautand scuze, m-am trezit in oglinda aratand spre mine, singurul care de altfel putea sa schimbe ceva.Asa ca am schimbat si sunt sigur ca nu am facut cea mai inteleapta alegere … dar pot zice cu mana pe inima ca ultimele 2 saptamani au fost printre cele mai fun si exciting din viata mea :). Nu zic ca noul MacBook Air nu are nici o legatura cu gradul de satisfactie … sau ca reintalnirea cu multi prieteni vechi in fiecare zi nu are de a face nimic cu asta. Insa nu pot sa pun degetul pe un singur lucru si sa zic de aici e. Pur si simplu aproape tot e fun, e challenging si am un munte de probleme de rezolvat si multi oameni super misto care sa ma ajute (atat de misto incat un produs facut de ei a ajuns pe tech crunch …)Me likes it atat de mult incat … acum n-as pleca in concediu in America de Sud, si cel mai probabil nici la anul.

Intre Google+ si Facebook diferenta e facuta un verb

2011-07-19T11:16:00.000+03:00

De vreo 2 saptamani Google+ e pe prima pagina oriunde ma uit. Deja s-a cantat prohodul pentru Facebook, Twitter si restul retelelor sociale, si e toti se intrec in a scrie despre cele 6 feature-uri cool care au omorat Facebook, cum a ajuns Google+ sa faca Twitter plictisitor, cele 10 lucruri care fac din Google+ cea mai tare retea de socializare.

In primele 2 saptamani de folosire 75% din flux-ul celor din cercurile mele era de trolling despre cat de bun e Google+. Vorba aia, e bun dar eu sunt deja aici, nu vreau sa mai citesc despre asta. Pentru asta am Tech Crunch si digg. Oricum pana la urma era de asteptat sa fie asa, pentru ca intodeauna early adopters sunt in general technology junkies sau trolls. Insa chiar si acum prea mult din ceea ce se posteaza e un pic prea diferit de Facebook si nu in sensul bun al cuvantului.
Imi place mult ideea de cercuri, mai bine zis de a pune „prietenii” in galeti si de a controla cui trimiti informatiile si accesul la datele tale. Venind de la Google, chiar e fun sa vezi ca cel mai mare argument al lor este cel de privacy. Pe de alta parte, sunt suficient de atent la ceea ce postez pe Facebook, deci nu imi fac mari probleme pentru asta, iar modelul de categorii de prieteni pare suficient de simplu de emulat si pentru ei (deja exista friends si friends of firends).

Intre Facebook si Google+ nu stiu ce o sa aleg, insa sigur nu o sa merg mai departe cu amandoua. Insa daca e sa zic primul lucru care mi-a venit in cap cand am folosit Google+ e ca e facut de ingineri, nu de designeri. Adaugarea la cercuri e cam prost gandita, interfata desi curata si destul de simpla are un look&feel de beta, insa ceea ce e absolut idiot e +1. Pe Facebook ai Like si cand gasesti ceva ce-ti place, ce e fun sau cool „You just like it”. In Google+ nu ai un verb, deci nu ai o actiune, este ceva impersonal, e doar un +1 din mii si atat. Vorbind cu un prieten la telefon de abia astept sa-l aud zicand ... frate geniala poza aia, mi-a placut atat de mult ca ti-am dat +1 ... Sa vezi: 345 de persoane au dat +1 pe postul tau e mult mai placut decat 345 de persoane care au zis I like this. Iar dintre toate companiile din lume Google era prima care trebuia sa inteleaga valoarea unui verb. Daca nu ma credeti pe cuvant ... just google it!

Intrebare retorica

2011-07-18T10:44:00.001+03:00

Din seria cu "Lives to build a team and apply management by the book instead of living to create software" si "It is not always about the people, even if we are successful through them" am citit vineri un articol foarte interesant scris de Michael Lopp. La asta mai poti adauga si ultimele 2 headline-uri Management: their productivity is your productivity si Management Everyone wants to grow.

Intrebarea este cum ar fi aratat feedback-ul pentru un astfel de manager daca ar fi lucrat in aceiasi echipa ca mine ... retoric vorbind :).

Orice asemanare cu personaje sau situatii reale este absolut intamplatoare si tine exclusiv de imaginatia cititorului.

Seful de trib

2011-07-17T16:33:00.000+03:00

Asta e o poveste dintr-o multinationala ratacita pe meleaguri mioritice. Si oricat de ciudat ar parea, e adevarata, romaneasca si deloc halucinanta. Si nu e din IT, desi nu m-ar mira sa gasesc cateva exemple si prin zona asta.

Shoni (nume fictiv bineinteles) e baiat de treaba, munceste de 10 ani in multinationale si deja stie cum merge treaba. Cateva reusite, cateva abureli, traiectorie crescatoare pe CV totul bine si frumos. Dorinta lui de mic copil era sa ajunga cel mai mare, pionier sef, manajer de echipa de success, GM sau Country Manager, nu neaparat in ordinea asta. Cu alte cuvinte: obiectiv sef de trib.

La prima n-a mers, ca a venit un manajer de afara care a mirosit faza, asa ca Shoni si-a facut bagajele si a schimbat multinationala. In noua locatie de otel si sticla a inceput sa lucreze la obiectiv, a ajuns manager de zona, apoi de business unit. Si ca sa-i dam cezarului ce-i al cezarului si lui Shoni ce i se cuvine, omul nu era complet pe langa profesional. Era chiar bun in vanzari, in special cele care tineau de propria persoana. Tot aici a prins si gustul de politichie, si a inceput, incet dar sigur sa-l sape pe seful de trib.

Dupa doi ai a reusit, si a fost promovat in fruntea firmei, care din cauza sapelnitelor a ajuns cam rau, cu oameni interesati de politica nu de munca, si cu Shoni salvatorul in fruntea turmei. Acum sa vezi fericire maxima ... si-a atins obiectivul.

De atunci a trecut 1 an, si ma trezesc cu un mail de la Shoni ce-mi zice ca e in cautare de noi oportunitati. Cam atat a reusit sa reziste in castelul de carti pe care si l-a construit singur. Poate ca daca ar fi privit un pic in perspectiva si-ar fi pus intrebarea: cand ajung sef de trib ce o sa fac? Dar e mai simplu sa te gandesti cum sa ajungi sus. E si mai simplu sa darami lucruri ca sa te poti catara pe ele. Dar e al naibii de nesanatos sa-ti setezi ca obeictiv doar sa ajungi in varf.

Shoni nu e singurul caz pe care l-am vazut. E doar cel mai nou, si ca sa fiu sincer stiu si un caz fericit in care seful de trib chiar stia ce sa faca. Insa in cazul ala, omul a promovat fumand pipa pacii nu dand cu tomahawk-ul in cap si s-a rezumat la a le da lopeti concurentilor sai.

Social sau nu?

2011-07-07T11:24:00.000+03:00

Acum ceva timp scriam despre ce inseamna prieten pentru cei de la facebuk. Si desi folosesc reteaua de socializare cu pricina (in general pentru a ma lauda cu ce pisoi frumos am) nu mi-am schimbat parerea despre comodizarea (scuzati romgleza) ideii de prieten.

Tot de curand am terminat de citit o carte foarte interesanta despre istoria societatii umane: Virusi, Arme si Otel de Jared Diamnod. E una din cartile care explica impecabil evolutia sociologica si antropologica a omenirii. Poate ca de asta a luat si Pulitzer.

Si daca va intrebati unde bat cu asta ... e simplu. Parerile mele si explicatiile cartii le-am gasit foarte interesant adunate intr-o prezentare despre ce inseamna de fapt o retea sociala virtuala. E destul de lunga prezentare dar merita fiecare minut: http://www.slideshare.net/padday/the-real-life-social-network-v2

Isterie cu Bac

2011-07-05T18:53:00.000+03:00

Daca mai vad sau aud o singura stire legata de BAC ma urc pe pereti. Stirile le vad doar la EuroNews, dar azi citind bucatile economice din Romania l-am vazut pe Isarescu vorbind despre BAC. Acum chiar sa citesc numai TechCrunch?

Sincer nu cred ca mai ai ce sa zici, nu vad in asta o tragedie nationala sau o apocalipsa. Ce se intampla acum e doar un rezultat normal si concret al ultimilor 10 ani, rezultat pe care il vad la aproape la fiecare interviu pe care il tin, cu fiecare absolvent care incearca se se angajeze. Singurul lucru trist din asta e ca eu am mai mult de munca, pentru ca oamenii educati si inteligenti sunt din ce in ce mai putini, iar grosul celor cu care ajung sa vorbesc la telefon e complet pe langa. Si nu vreau sa zic ca facultatile nu-si fac treaba. Doamne fereste de asa ceva, doar sunt profesori ce castiga zeci de mii de RON pe luna din proiecte de cercetare despre care nu au habar. Iar la cursuri nu ajung cei mai tineri din facultati care stiu despre ce sa vorbeasca. Nu ma credeti pe cuvant? Mergeti in ASE si intrebati un profesor de programare despre principiile OOP Design-ului. O sa aveti impresia ca sunteti surd ...

Sunt de acord ca asta meritam ca societate. Serios acum, daca avem presedinti de partid ejaculati din functiile de conducere, daca inregistram "succesuri" si hahalere cu parlamentari europeni, daca luptam importiva polutiei cu partide ecologiste ce mai vreti? Cati oameni citesc o carte sau macar se uita la Discovery? Infinit mai putin decat manelistii, telenovelistii si cei ce nu-si mai dezlipesc ochii de la curvele (pardon divele) de pe ecran. Si sa fim seriosi, mai ramane sa inventam telenovela reality show in care Daniela Crudu ii da bani lui Vali de la Valcea ca sa ... Astia suntem cu asta defilam, si aici si in Italia sau Spania, unde nu e gratar de sfarsit de spatamana fara un cantec cu dusmani si bani.

Oricat de trist ar parea nu vad oamenii buluc in Carturesti sa-si cumpere carti. La fel cum nu vad vreo urma de gramatica sau educatie la pustanii din tramvai sau metrou. Ridicam la rang de arta prostia si lipsa de educatie, si sincer nu poti da vina pe media, politicieni sau profesori. Pentru ca educatia incepe de acasa, se continua acasa si se termina acasa. Scoala si societatea sunt carje, dar responsabilitatea ramane a familiei. Daca parintele asculta Guta e cam greu pentru copil sa citeasca Baudelaire, ca doar trebuie sa existe si subiecte comune de discutie in casa. Si pana la urma, cei 60% care nu stiu geografie, istorie, gramatica sau matematica sunt cei care se uita la TV si voteaza. Si, ca in orice democratie majoritatea decide, asa ca trebuie sa ne obijnuim cu Burlacul, Capatos, Vaporul Dragostei si restul emisiunilor de o mare calitate culturala.

Bineinteles ca exista si exceptii. Si deja o mare parte din ele isi fac bagajele si pleaca in locuri unde a fi educat nu mai este o ineptie si nu mai esti considerat neadaptat daca ai auzit de Bach insa nu poti fredona "As da zile de la mine ...". In ritmul asta viitorul e afara :).

Un cadou frumos

2011-06-29T18:01:00.000+03:00

Exista oameni a caror viata e foarte aproape de visele altora. Poate ca unele detalii difera si o viata nu poate fi niciodata un vis, insa esentele sunt aproape identice, realitatile unora sunt visele altora. Am fost si voi ramane fascinat de America de Sud, de poezia trairilor de zi cu zi si de parfumul unei lumi frumoase si simple. Pentru mine a fost suficient sa traiesc odata un apus de soare pe o plaja la Pacific, cu desertul in jurul tau si muntii in zare ca sa imi pot plasa visul in realitatea geografica. Visez la o casa langa ocean de unde sa ascult valurile si sa vad apusurile si sa scriu ce-mi trece prin cap.

Asa l-am primit cadou pe Pablo Neruda in viata mea. Nu stiam de el, insa mi-a fost aratat pentru ca viata lui a fost in prea multe puncte furata din visele mele. Si tot asa am descoperit cu uimire primele poezii de dragoste pe care le-am citit din liceu incoace. Marea surpriza a fost sa gasesc in Carturesti Douazeci de poeme de dragoste si un cantec de deznadejde publicata in Spaniola si Romana si astfel sa intru in lumea asta.

Si dupa ce citesc poeziile sale intelg si mai bine de ce societatea din America de Sud se ghideaza nu dupa Liberté, égalité, fraternité ci mai curand dupa o alta treime: Paz, justicia y Amor.

Reteta de pilaf

2011-06-28T20:30:00.000+03:00

Mult timp am crezut ca pentru orice lucru de pe lumea asta exista o paradigma, un set de pasi pe care daca ii urmezi o sa-ti iasa bine. De aici si moto-uri in viata, crezuri, principii si verticale, toate stoarse prin logicul creierului si mai mult sau mai putin atinse de sentimental. Invata din greseli, keep walking, nu lasa pe maine ce poti face azi … un retetar intreg de dogme gandite de altii si aplicate de societate. Curios lucru pentru felul in care lucreaza mintea mea dar viata e plina de exceptii, si exceptiile astea sunt poate cele mai interesante si frumoase momente din lungul sir de intamplari monotone ce ne guverneaza.

Asa ca de azi m-am decis sa nu mai zic niciodata si intodeauna cand am ceva de zis despre mine. Pentru ca astea sunt ipoteze pe care nu le pot sustine, si retetele instictuale arse in creier de ani de zile de trait in societate nu sunt perfecte pentru toate situatiile. Si cand incerci sa aplici o reteta care nu e portivita te alegi cu pilaf. De azi sunt altfel si vreau sa navighez mai relaxat prin viata. Sigur ca o sa continui sa ma lupt pentru ceea ce cred, dar nu mai vreau sa conving oamenii apropiati ca eu stiu calea buna, pentru ca sincer … nu mai cred ca o stiu, sau cel putin nu sunt convins ca felia mea de stiinta se aplica foarte bine pentru toti. Cu siguranta ca voi primi atat aprecieri cat si blamuri, si deja stiu oameni apropiati care o sa-mi zica ca sunt un las care dispare cand lucrurile nu merg bine. Si s-ar putea sa aiba chiar dreptate, insa daca te uiti din unghiul meu nu e o fuga de responsabilitate ci doar o redesenare a relatiilor mele cu lumea care ma inconjoara.

Nu stiu daca decizia de a nu mai schimba lumea ma va face mai fericit, dar cred ca ma va ajuta sa fiu mai linistit. Si nu ma intelegeti gresit, cand doream sa schimb lumea ma refeream la lumea mea si nu a celor din jur. Sincer nu am vise de statui sau de personaj de istorie, nici macar nu mai am vise de a ramane in memoria celor din jurul meu ca un om care i-a ajutat. Tot ce mai visez e o casa pe malul unui ocean de unde sa pot vedea stelele si auzi valurile. Restul e cum va fi sa fie, fara sa ma mai zbat sa le implinesc. E egoist, dar parca e mai bine sa lasi lumea sa te schimbe pe tine decat sa incerci sa o construiesti asa cum vrei tu …

Show me a hero …

2011-06-23T09:11:00.000+03:00

… and I’ll write you a tragedy. Mi-am adus aminte de cuvintele lui Scott Fitzgerald zilele astea cand aud din nou, prea mult despre lasitate, dezamagirea de a nu lupta in continuare, cum doar cei tari raman sa lupte si cat de important este sa fi conducator de razboi.

La inceput a fost chiar funny sa vad reactii de genul asta, pentru ca sunt sigur ca fiecare om de pe lumea asta isi duce propriile razboaie pe care le considera epice. Mi-au distrat si mai tare reactiile de la inceputul anului de genul noi suntem tari ca rezistam, proiectul asta e doar pentru cei care pot. Autoindoctrinarea asta are ceva din naivitatea unei varste la care inveti culori si forme. Si tot pe seama naivitatii pun si lipsa de informare din momentul in care oamenii au knee jerk reactions de genul asta.

La 26 de ani am facut cancer. De atunci am avut 3 operatii in plus, o treime de limba in minus, am invatat sa vorbesc din nou, am facut 45 de sedinte de radio terapie, 6 de chemo, m-am dus singur cu masina la fiecare dintre ele, am vomitat pe strada cand imi era rau, am avut 2 luni in care nu am mancat nimic si am baut doar apa, mergeam la serviciu, martea jucam fotbal desi nu puteam sa alerg iar miercurea ma duceam la chemoterapie. La sfarsit a scris vindecat pe fisa, si de atunci in fiecare an ma duc si ma caut si sub firele de par din cap. Asta a fost si ramane razboiul meu definitoriu si ori de cate ori imi aleg o batalie pe care sa o port sunt atent daca merita sa fac asta.

Celor ce-mi contesta curajul sau sunt dezamagiti de „lasitatea” mea le urez din tot sufletul sa nu fie vreodata in situatia de a invata sa-si aleaga razboaiele asa cum am fost eu sa nu ajunga sa aiba un baseline ca al meu. E foarte frumos sa ai lejeritatea de a alege batali pe care daca le pierzi supravietuiesti. E si mai misto sa fi erou, mai ales ca de cele mai multe ori cei care platesc pretul tradegiei sunt camarazii de arme. Insa inainte de a vinde castraveti gradinarului gandeste-te la ce scoti din gura si nu contesta decizia unui om de a nu-si dori sa continue un razboi. Daca vrei sa-l convingi sa lupte sau sa se razgandeasca contesta-i motivele si nu decizia si nu-i vorbi de dezamagire si lipsa de curaj pentru ca intre curaj si nebunie e o linie foarte subtire. Iar cand se face pace s-ar putea sa ramai cu urme adanci de la nebunie.

Tot ce poti sa obtii cu astfel de reactii este sa imi lasi un gust amar, iar in cazul in care insisti sa-mi pierzi respectul. Iar daca tii cu tot dinadinsul sa fi erou si sa lupti pana la capat atunci vei avea admiratia mea la sfarsit, cand indiferent daca castigi sau pierzi, toti camarazii tai de arme se vor uita la tine si vor rosti: Respectele mele eroule! Voi lupta alaturi de tine si data viitoare!

Religie.Filosofie.Armonie

2011-06-20T01:16:00.000+03:00

Nu sunt credincios in felul clasic al cuvintului si nu cred ca as putea vreodata sa fiu. Imi e imposibil sa concep ca exista o fiinta suprema care decide arbitrar ce se intampla in anumite situatii, de multe ori impotriva ratiunii colective a unei populatii. Nu cred in miracole si in carti sfiinte pentru ca orice carte pe care am citit-o a fost scrisa de un om nu de un zeu, si noi oamenii avem o caracteristica aparte de a filtra informatia ca sa se plieze pe credintele si contextul nostru, pe capacitatea de a intelege si a traii emotiile. Cu alte cuvinte rastalmacim totul prin simpla procesare rationala a ceea ce auzim sau traim. E usor sa fi fiul lui Dumnezeu daca esti un om care stie cum sa manipuleze multimile, la fel de usor cum este sa scrii sfantul Coran daca tu esti singurul care aude cuvintele lui Allah. Oricum ai incerca sa o dai la intors, la final rezultatul va fi viziunea ta asupra problemei sau solutiei, punctul unic de vedere al celui ce asterne cuvintele pe hartie. Acum cativa ani citisem despre un studiu in care niste studenti au trebuit sa scrie ceea ce au auzit in casti in 30 de minute, periodic, timp de un an de zile. S-au comparat apoi pentru fiecare subiect in parte acuratetea redarii informatiei ,cat si diferentele dintre subiecti la fiecare stadiu intermediar. Daca la asta adaugi mii de ani, mii de oameni si traduceri in limbi diferite vei ajunge la un incredibil adevar: asa se nasc povestile, inclusiv cele despre zei. Sau cartile sfinte pe care le tinem in noptiere. Si totul are la baza singurul lucru care ne-a diferentiat de animale si ne-a facut sa fim specia dominanta: inteligenta.

Cred insa cu tarie ca exista o lege in lumea in care traim care este mai presus de orice dezbatere, legea selectiei naturale, fara legatura cu zeii, teoriile creationiste si babele de la intrarea in biserica ce te spurca daca le zici ca stramosii lor au fost animale. Noi suntem cel mai bun exemplu pentru asta, si trebuie sa lasam la o parte veriga lipsa si stramosul maimuta. Suntem singurul animal care a avut inteligenta si inventivitatea sa supravietuiasca oriunde in lumea asta adapatandu-se la conditii care sunt diametral opuse, chiar extreme. Mai mult decat atat suntem niste trisori ordinari pentru ca am inventat vorbirea si mai apoi scrierea venind cu conceptul de educatie in masa pentru a ne ajuta copii sa inmagazineze informatiile necesare supravietuirii. Si n-ar fi nimic rau in asta daca n-am face-o in ideea ca avem puterea sa subjugam planeta si sa trisam prin a ajuta sa traiasca si specimenele mai slabe. Val dupa val natura ne-a trimis probleme noi de rezolvat, iar noi de fiecare data am gasit solutii de a ne adapta. Acum am ajuns sa credem ca putem crea ploaia, transforma desertul, rade padurile si opri furtunile. Putem chiar sa oprim incalzirea globala, cresterea oceanelor si era glaciara. Pentru ca suntem oameni inteligenti.

Inteligenta e genetica. Sunt animale care sunt nascute pentru a fi lideri de turma si care au impregnat in materialul genetic informatiile necesare supravietuirii. Aici nu diferim de ele decat prin modul de manifestare si nu neaparat prin grad. De asta cred ca un delfin este mai destept decat un adolescent care moare dintr-o supradoza. Si inainte de a sari calul si a incepe sa zic lucruri care ma vor acuza de o lipsa acuta de compasiune, pot zice atat: mi se rupe sufletul cand vad un copil bolnav de cancer care nu a avut nici un moment sansa de a alege o cale care sa nu-l duca aici. Insa nu se rupe nimic in mine cand vad oameni murind din etnobotanice sau beti morti pe sosele sau cu venele taiate pentru ca ascultau o anumita muzica. Pentru ca toate astea sunt exemple de selectie naturala in care oamenii si-au folosit inteligenta si liberul arbitru pentru orice alt scop decat de a supravietui. Daca o vaca e capabila sa nu manace o planta otravitoare imi e greu sa cred ca un bou nu se poate abtine din a o fuma.

Vorbind la scara evolutionista suntem un pixel mic mic mic intr-un tablou imens. Cu toate astea insa am reusit sa suprapopulam planeta, sa ne ucidem semenii din placere, sa subjugam natura si sa fim incredibili de inventivi. Dar toate astea se pun, linie cu linie la nota de plata, pentru ca am uitat un lucru, poate cel mai important dintre toate: suntem doar parte dintr-un ecosistem stabil, iar ca orice perturbare a lui duce la actiuni reactive de restabilire a echilibrului. Daca este un lucru pe care nu l-am citit cum trebuie din cuvintele lui Darwin, acela a fost armonia lumii in care traim. Suntem atat de preocupati de a ne impinge limitele ca specie incat uitam de armonie si uitam ca celelalte parti ale ecosistemului in care traim nu au aceiasi inventivitate de a-si depasi propriile granite in ritmul impus de noi. Asta genereaza disonanta si adauga la nota de plata. Si sincer, nu cred ca putem zice la sfarsit: For everything else there is MasterCard.

Cum sa alegi viitorul

2011-06-08T19:45:00.002+03:00

Saptamana asta a fost una a citatelor celebre. E aproape inspaimantator cand te gandesti ca e de abia miercuri si deja semnele se tin lant, iar randomizer-ul de citate care imi serveste in fiecare zi cate cate una pare a avea veleitati de oracol sau un proxy cu doamne doamne (inca nu m-am decis care dintre astea as prefera)

Luni a fost aia cu ai grija ce-ti doresti. Cam asa a fost si la mine, am vrut sa fie, am vrut mult de tot, da n-a iesit conform cu specificatia ca n-am stitut sa o specific pe toata. Marti a fost cu Mark Twain, cu du-te in rai pentru vreme si in iad pentru companie, vorba ca o manusa in contextul vijeliei din cap. Azi a fost randul lui T. Monson cu "choose your love, love your choice" ca sa ma arunce si mai in ceata.

Da gata, am facut disable la widget ca am nevoie sa-mi pastrez liberul arbitru. Nu de alta dar daca maine imi zice ca-mi pot ghici viitorul in o ceasca de cafea atunci s-a dus pe apa sambetei orice urma de ratiune si o sa incep sa citesc horscopul in fiecare zi, sa ma apuc de vrajitorii si sa-mi tin sedintele in functie de ora planetara. Alchimie pura!

Lobotomie cu genunchiul

2011-06-03T20:11:00.001+03:00

Acum ca m-am intors am inceput sa ies la bere sa povestesc pe viu despre cum a fost concediu am ajuns sa discut cu un amic mai nordic ca obarsie si mai razbonic ca si fire despre postul mult prea putin cizelat al unui blogar despre mine. Bineinteles ca amicul meu, mandra reincarnare a lui de Ares si Thor, nu putea intelege cum de nu am raspuns cuvintelor urate scrise despre mine de un om care este recunoscut ca un blogar cu cojones si nu neaparat cu creier.

Nu intru in detaliile spumoase ale argumentatiei, insa finalul a fost mult prea scaldat in ras ca sa nu-l mentionez: Mah, daca te duci la el si ii dai una in oua l-ai terminat, e mai rau decat daca ii rupi mainile. Puii mei cu mainile in ghips tot exista speech to text, da dupa asa o lobotomie ca un genunchi in boase cu ce o sa mai gandeasca?

Norocul lui e ca eu sunt mai pasinic si m-am hotarat ca ar fi mare pacat sa privez temporar media romana de genialitatea si spiritul critic al omului cu pricina. Vorba aia dupa cat rahat arunca din tastatura in stinga si in dreapta tare imi e ca ar fi coada … si mie nu-mi place sa ma bag in fata :)

Pregatirea profesionala si moralitatea

2011-06-03T19:53:00.000+03:00

Cu ce este prajitura asta? Nu stiu a venit raspunsul. Va rog frumos sa ma scuzati dar nu stiu sa va zic nimic despre prajituri. Nu le facem noi aici, le primim congelate, le punem la rece si cand le cer clientii le incalzim un pic in microunde.

Atat a fost deajuns ca se ma limitez la o apa plata. Nici macar limonada, ca nu se stie de unde e hellasu’. Chelnerul cu pricina era de departe cel mai slab pregatit, insa are o mare virtute care cam lipseste de prin restaurantele de la noi: este cinstit. Pana la urma tot am mancat ceva congelat, dar era de la Betty Ice, si in loc de 2 cupe de vanilie si una de capsuni a adus 2 de capsuni si una de vanilie.

Bacsisiul insa tot a venit. Nu pentru servire … ci pentru cinste.

Striptease pana la capat

2011-05-22T13:13:00.000+03:00

O stiti pe aia cu aventura pana la capat ca altfel nu e frumos? Eu n-o stiam, si nu credeam ca drumul spre casa o sa fie cel putin la fel de interesant si aventuros ca tot ceea ce am facut pana acum :). Ma pregatisem de 3 zboruri simple, cu ceva somn daca se poate si atat.

Prima faza a fost in Arequipa. Aveam avion la 1, un zbor de 1 ora pana in Lima, KLM pleca la 8. Perfect, aveam 6 ore de buffer pentru a nu pierde avionul, ce naiba se poate intampla cand inmultesti cu 4 si nu cu 2,5 bufferul necesar. Pai se strica avionul care trebuia sa vina de la Lima, si pleci la 4 juma si zbori 1 ora jumatate ca trebuie sa te invarti in aer ca n-ai unde ateriza. Ok, dupa spume de nervi si vreo 2 emapanadas in Arequipa am ajuns cu avionul in Lima. Iau bagajul, fuga la check-in la KLM ca sa fac drop off la bagaj.

La ghiseul de lasat bagajele este o junioara in training, asa ca dureaza vreo 15 minute sa gaseasca aeroportul de destinatie (i-am soptit codul OTP pana la urma, cand nu se uita trainerul, nu de alta dar tare vroiam sa am si bagaj acasa) si pana la urma m-am ales cu sticker-ul magic Lima-Amsterdam-Bucuresti. Totul bine, dau sa ies cand pe mine si pe inca un tip de langa ne agata 2 baieti cu ecusoane ca vor sa ne vada pasapoartele. Ok, dam pasapoartele, urmeaza ca vor sa vada si bagajele. Asa ca ne luam amadoi rucsacii si ne ducem fiecare intr-o camera, unde ne mai asteptau inca unii. Noroc ca politatiul mai al naibii (care vorbea engleza) a nimerit la vecinu ca era mai gringo si nu stia deloc spaniola.

Dupa ce am desfacut TOT bagajul, inclusiv borseta cu cosmetice mi-au zis sa ma dezbrac. Ok baieti! M-am descaltat tinandu-mi respiratia (dupa 1 luna de mers pe jos e de inteles de ce) si m-am dezbracat in chiloti. Impresionati de bocanci, mi-au multumit asa ca m-am imbracat la loc, si mi-am facut din nou bagajul, dupa care am fost escortat la loc sa-mi las bagajul. Eu am scapat usor, colegul de suferinta a ajuns la 10 minute dupa ce trebuia sa plecam, noroc ca astia de la KLM sunt baieti giugiuc si l-au asteptat.

Am zis ca gata, de acum n-are ce sa se mai intample, ca doar ajung in Europa, civilizatie, alea alea. Am ajuns la Schipol la timp, am trecut de controlul cu caini (cred la toate zborurile din America de Sud e asa) si dupa o cafea si un pic de cascat gura prin duty free am ajuns la poarta D18. De unde trebuie sa plece avionul spre Bucuresti (ca asa scrie pe bilet si pe frumoasele monitoare din aeroport). Acolo insa era o mare mare adunatura de musulmani (si cand zic mare ma refer la un avion plin) care primeau apa si mancare pentru ca zborul lor fusese anulat, sau amanat (n-am inteles sigur) si ei nu vroiau sa schimbe poarta. M-am dus ca omul la baie si acolo sa vezi fericire, coada mare la chiuvete pentru ca nu mai e mult si apune soarele asa ca toti barbatii musulmani, cu mic cu mare se spala pe maini, pe fata si … pe picioare. Am zis sa nu-i umilesc sa ma descalt si eu :). Acum stau langa poarta sa vad ce o sa se intample, iar baiatul de langa mine deja deruleaza caseta cu chemarea la rugaciune. Tot ce mai lipsesc sunt covorasele, dar pun pariu ca sunt si alea pe undeva prin bagajul de mana :).

Sa vedem ce o sa fie si cine cedeaza pana la urma. Ne mutam noi sau schimba ei poarta … s-a lasat cu remiza, ne-am mutat si noi si tribul :) rezultatul 45 de minute intarziere.

Top 10 plus 1

2011-05-20T21:21:00.000+03:00

Acum ca s-a terminat cu plimbatul prin America de Sud si ca tot n-am ce sa fac pana cand imi pleaca avionul m-am apucat sa ma uit la poze si sa-mi fac un top 10 al lucrurilor care mi-au placut cel mai mult in luna asta de zile in care mi-am tocit bocancii pe aici.

Cordillera Blanca. Muntii la peste 6000 de metri, cu varful in nori sau la fel de alb ca norii, cu lagune de un albastru incredibil marginite de ghetari si mici orase ascunse in vai verzi la inaltimi de te ia cu ameteala. Poate si pentru ca a fost primul lucru pe care l-am vazut mi-a ramas cel mai mult in cap. In plus drumul prin Canon del Pato cu inimia in gat ...
Arequipa este orasul meu preferat din Peru (si nu zic asta pentru ca au WiFi gratis in aeroport, ci pentru ca e a doua oara cand simt asta). Casele coloniale din piatra, El Misti pe fundal, apusurile de soare cu luna, manastirile (in special Santa Catalina), plus o lista lunga de lucruri frumoase, dar poate cel mai mult o sa-mi aduc aminte de strazile pe care le-am luat la pas de atatea ori
Kuelap cocotat pe varful muntelui, o incredibila fortareata a oamenilor norilor, impresionata prin grandoare si locatie la fel de mult ca prin munca care a fost necesara pentru a o ridica. Un Machu Picchu al nordului, cu o alta savoare insa si cu mult mult mai putini turisti
Mercados, loc de mic dejun sau pranz, pline de culoare si fructe multe multe. Bunatati si nebunie, frenezia pietarilor si bucuria copiilor, totul e atat de viu si proaspat in ele incat toate, de la cele mai mari la cele mai mici au o savoare aparte, greu de explicat fara sa o traiesti.
La Paz care este halucinant prin extreme, nebunesc si lunistit, sarac si bogat, plin de oameni si de vile cu sarme ghimpate cu curent in ele. In La Paz orice e posibil, si daca ii dai suficient timp o sa te impresioneze asa cum putine locuri din lume o pot face. Si sa nu uitam de empanadas con queso prejite pe loc de senora Dollores la ora la care copii ies de la scoala (si eu din muzeele din calle Jaen).
Huanchaco, pentru ocean si valuri si surf si atitudine si oameni si soare si apusuri. Un oras mic mic, cu oameni cu sufletul mare, relaxati si o alternativa de a petrece apusurile si rasariturile mult mai buna decat Trujillio. Si in plus locul unde am luat prima lectie de surf (nu zic neaparat si ultima …)
Muzeul Tumbas Reales de Lord de Sipan, de departe cel mai bun muzeu arheologic din Peru, si cred ca unul dintre cele mai bune din lume. Totul se bazeaza pe 2 mormite descoperite, iar felul in care l-au organizat este cel putin demn de lauda
Salarul Uyuni si Laguna Collorada … pana la urma peisajele si compania au reusit sa-l aduca in top, si sa mai atenueze din gustul amar al execrabilei organizari si conditiilor de vizitare. Oricum ar fi, chiar si in cele mai proaste conditii este un circuit care merita sa-l faci. O data in viata (sa nu exageram cu repetatul …)
Comida del Norte, sau mancarea excelenta din nord. Ceviche, peste, pato con arroso, king kong, empanadas, tamale, toate nebuniile pe care le-am mancat.
Arica, ultima de pe lista pentru ca a fost si ultimul oras nou in care am fost, si primul oras mare din America de Sud in care m-am simtit in sigurata. Banal si cu putine atractii, cu un ocean cu valuri mari cat casele, cu un murro de unde poti privi de sus atat apusul soarelui cat si rasaritul lunii, cu o catedrala construita din metal, atat de banal si de sters incat erau mult prea putini turisti in afara de surferi. Iar asta in face foarte special si extrem de relaxant, cu multi oameni cu zambetul pe buze. O decizie foarte buna de a-l vedea :)
Titicaca nu intra in top, nu pentru ca nu ar fi minunat ci pentru ca l-am vazut a doua oara, si desi e foarte frumos nu mai este la fel de nou si stiam la ce sa ma astept. Si daca pare nedrept fata de Arequipa ... este, si am stat mult sa ma gandesc daca orasul alb n-ar fi trebuit sa fie pe primul loc.

Cam astea au fost cele mai frumoase … lista e mai lunga, da 10 + 1 ajung, ca pleaca avionul :)

Los mejores amigos!

2011-05-20T04:11:00.000+03:00

Nu sunt romani ci austrieci, poate si de aici incapatanarea lor de a fi perfecti. Ne-am cunoscut in prima vacanta dupa operatie, si ultima de dinainte de chemoterapie, cand frigul necrutator din Viena m-a convins :). De atunci suntem amigos, si am fost impreuna in multe locuri frumoase in acesti ani, au avut grija de mine intodeauna si m-au ajutat la bine si la greu. Le datorez multe.

Au fost alaturi de mine si in 2009 in Peru, iar fara ei acum ar fi fost cu mult mai greu. Ori de cate ori ma uit la ei imi dau lacrimile (dupa 4 saptamani e si normal sa se intample asta) si va fi greu sa renunt la ei. Am vrut sa o fac, sa le fie asta ultima aventura dar nu pot. Si desi se vede ca sunt trecuti prin multe, ii voi pastra si poate ca vom mai avea parte si de alte aventuri (cu lacrimile de rigoare ori de cate ori ii dau jos …)

Ultima seara

2011-05-20T03:12:00.000+03:00

Am terminat si aventura asta in America de Sud. 4 saptamani, 8355 km (asa zice google maps) 1835 de dolari (atat zice contul meu din banca, fara a include aici avionul Bucuresti - Lima) si peste 4000 de poze. Astea se pot cuantifica. Au fost bune si mai putin bune, cu peripetii si oboseala, cu multe lucruri frumoase vazute si aproape fara regrete (alea care totusi isi arata capul sun mai curand legate de lucrurile pe care n-am apucat sa le fac).

Cand trag linie e foarte bine. Sunt fericit ca am venit, mi-a placut si de abia astept sa o fac pe urmatoarea, atunci cand o sa-I vina vremea. Ca o sa fie Venezuela, Columbia si Ecuador, sau Patagonia, sau Brazilia, sincer nu stiu. Dar sigur va fi in America de Sud, pentru ca asta e un colt de lume atat de frumos incat e pacat sa treci prin viata fara sa-l vezi. Si e bine sa-l fac acum cat inca ma mai tin incheieturile si firele albe sunt mai multe in barba decat pe cap.

Nu o sa ma intorc odihnit. Sunt curios cat am slabit, pentru ca desi am mancat am pierdut pe drum 2 gauri la curea (si aici nu pun cele 2 straturi de piele de pe maini si fata care s-au ars in soarele din Anzi). Stiu sigur ca nu o sa mai mananc banane vreo 6 luni, pana cand ma obisnuiesc la loc cu gustul ala de plastic pe care il au cele de acasa. O sa-mi lipseasca zecile de tipuri de fructe cu tuna si pina mancate in strada, cu feliile de pepene la pachet, si pestele crud cu lime. Astea nu le pot avea acasa, dar am multe altele de care mi-a fost dor si pentru care ma intorc.

Insa de mult nu am mai fost atat de linistit si plin de viata chiar daca uneori am fost prea singur pentru a ma bucura deplin de tot ce am vazut. Maine la pranz zbor spre Lima si de acolo cand se lasa seara iau avionul spre acasa. Mai am o dimineata in care sa ma uit la El Misti si sa-i multumesc ca este atat de frumos si ca mi-a dat voie in ultimele 2 zile sa ma odihnesc la poalele lui.

Cand stelele se aliniaza

2011-05-19T03:03:00.002+03:00

Acum doi ani cand am fost in Arequipa, Juanita era plecata. Asa's femeile tinere, tare le mai arde de plimbare, o iau din loc cand iti e lumea mai draga. Data trecuta am ajuns pe seara, iar dimineata nu am avut timp sa ma duc sa ma intalnesc cu ea. Azi, imediat dupa pranz am zis ca gata, asta e nu-mi mai scapa de data asta.

Si tam nesam, guvernul local din Arequipa care vegheaza asupra tuturor muzeelor ce nu-s in legatura cu Cel de Sus si grupul de acoliti impartiti in ordine multe da cu matanii pe la gat, s-a gandit el asa bine si a zis ca 18 mai este ziua muzeelor din Arequipa si intrarea e libera. Asa ca am ajuns sa ma vad cu Juanita pe gratis, asta ca sa nu mai zic de toate celelate case coloniale pe care le-am explorat pe indelete fara sa mai scot vreun ban din buzunar.

Asa ca ma duc la intalnirea cu Juanita, intru sfios in camera in care este pastrata la rece, si aud un suav … cat de faina este asta! E clar stelele stau in linie dreapta in spatiul euclidian pentru ca azi am intalnit si primii romani din Peru (unde mai pui ca jumatate sunt ardeleni). E drept ca de 5 ani stau in Olanda, si ca sunt la prima descalecare in America de Sud, da ce mai conteaza. Azi am vorbit romaneste ! Acum stau si beau o ciocolata calda facuta din ciocolata adevarata cu un profiterol care are un sos de ciocolata divin (ati inteles sper cum e cu ciocolata asta) si astept sa se faca ora 8 ca sa merg la cina si sa vad cum e prin Olanda :).

Stiam eu ca-mi place mult orasul asta.

Plimbaretii

2011-05-19T03:00:00.000+03:00

Biscuitii din poza sunt facuti in Argentina. Eu i-am cumparat in Puno cu gandul ca e bine sa ai ceva de rontait cu tine cand treci granita in Bolivia, asa ca i-am trecut cu grija de controlul vamal, i-am dus sa vada Isla del Sol si apusul peste lacul Titicaca in Copacabana, au fost alaturi de mine in La Paz, si-au trait momentele de glorie in Uyuni cand au resitat eroic la a fi mancati, au indurat frigul la 4500m si au parasit Bolivia cu capul sus trecand triumfatori in Chile.

Si pentru ca inca se tineau tari, au hotarat sa se intoarca cu mine in Peru, spre Arequipa. Asa ca am ajuns din nou in orasul meu preferat, insa fara amicii mei plimbareti (care ar fi fost de mult mancati daca imi aduceam aminte de ei). Cum astazi am trecut prin 2 vami si inca 3 controale suplimentare, i-am descoperit cu emotie in rucsac :). Si cum drumul de la Tacna la Arequipa a durat 7 ore si nu-mi place mancarea cumparata in autocar suficient de mult cat sa dorm pe WC, plimbaretii biscuiti cu cacao si-au gasit sfarsitul glorios.

Oricum au avut o viata frumoasa … nu-i de ici de colo sa te nasti in Argentina si sa vezi Bolivia si Peru.

E ceva in aerul oceanului Pacific

2011-05-17T05:40:00.001+03:00

Am obosit si se vede. Mai am 4 zile in America de Sud insa bateriile sunt si ele pe terminate, asa ca o iau mai usor. Primul semn este ca am terminat cu maratonul. La 5 dimineata in Arica, la granita dintre Chile si Peru am hotarat sa mai zabovesc o zi in Chile. Vroiam un dus fierbinte, o mancare buna si un pat nu inca un scaun de autobuz.

Acum ma pregatesc sa dorm, si nu regret ca m-am oprit aici :). Dupa San Pedro este a doilea oras unde merg linistit cu apartul foto legat de gat la vedere. Lumea este extrem de relaxata, freaca menta pe strada pietonala, bea bere la metru, cafea buna (aparent o raritate in partea asta a lumii), si canta ... Cred ca e ceva ce pun astia in apa din Pacific, ca aceiasi atmosfera am gasit-o si in Huanchaco. Asa ca m-am conformat, am fost sa vad singura catedrala din America de Sud construita din metal (si presupus a fi proiectata de Eiffel), Isla X, un paradis al surferilor cu valuri de 5-6 m, mi-am respectat obiceiul de a manca in piete si multe fructe proaspete (pe care-l pusesem in standby in Bolivia) si am urcat pe Morro de Arica ca sa vad si versiunea Chiliana a razboiului din Pacific (ala din 1880 nu cel clasic) si bineinteles ca sa vad apusul (si nu singur ci impreuna cu berea locala).

Maine ma intorc in Peru si inca nu stiu ce sa fac :). Sandboarding, Paracas sau pur si simplu sa imi perimt 2-3 zile de relaxare in Arequipa. Cred ca o sa ma decid dimineata ...

San Pedro de Atacama

2011-05-16T01:59:00.001+03:00

Dupa circuitul din sud vestul Boliviei sa ajung in Chile a fost o mare usurare :). Prima impresie placuta a fost soferul/ghidul care m-a ridicat de la granita. A urmat o mare mare usurare, asfaltul, dupa care am cam tanjit cat eram in Bolivia. Formalitatile vamale au fost floare la ureche, vamesii si politistii de frontiera fiind extrem de binevoitori si de vorbareti :). Pe mine ca m-au vazut roman, pasare rara prin locurile astea, au binevoit sa ma intrebe in italiana de unde sunt si ce mai fac :) … de aici a urrmat o intreaga discutie depre mostenirea gintei latine, scapand astfel de desfacutul bagajului :).

San Pedro de Atacama este de fapt un satuc micut in mijlocul desertului, foarte tursitic si comercial, in care toata lumea traieste de pe urma tursimului (desi ei se lauda ca au si minerit). Toate zambetele, corectitudinea si civilizatia vin insa cu un pret, cam de 5 ori mai mare ca in Bolivia, iar pe alocuri un pic peste ce poti gasi in Mamaia… Un suc natural de fructe e 4 dolari, versus 50 de centi :). Oricum sa nu ma mai uit peste umar la rucscac, sa nu mai verific fiecare banconta schimbata sau primita ca rest sa nu fie falsa, sa ti se zambeasca sincer fara sa traga de tine sa cumperi ceva e parca din alta lume, nu din America de Sud.

Am venit chitit sa dorm o nopate aici. Ginisem eu un tur cu motocicleta prin desert, de jumatate de zi, numai bun sa te simti macar cateva ore ca baietii aia curajosi care in fiecare an isi risca vietiile la Dakar (pastrand proportiile evident, macar ai sansa sa te dai cu motorul pe unde alearga ei). Zis si facut, caut cele 2 agentii pe care le gasisem si ghinion de nesansa, una e inchisa, iar cealata nu mai are locuri decat de pe 22 … adica cand eu o sa dorm linistit pe alt continent. Trec peste dezamagire, o gasesc pe a treia, vad motorul si echipamentul si realizez ca viata mea e mult mai importanta decat o tura cu motorul prin desert, asa ca refuz politicos si discountul de 20% primit in momentul iesirii pe usa. Preferam sa platesc pretul intreg dar sa am echipament, casca si motor ca lumea. Ma opresc la 5 metrii mai incolo, la o agentie de tursim sa vad ce as putea sa fac in 1 zi si jumatate: salar, desert, lagune cu flamingo, sau eventual o excursie in Bolivia. Asa ca mi-am luat bilet de autocar pana in Arica, la granita cu Peru si plec la noapte.

Partea buna vine insa din educatie. M-am oprit la un hostel, le-am zis ca vreau doar un loc unde sa-mi las bagajul si acces la un dus si o baie pentru 6 ore, si mi-au dat o camera doar pentru mine cu 5 dolari. Daca la asta mai pui si faptul ca in satucul asta micut in parcul central ai WiFi gratis, parca treci peste cat de scump e totul… Oricum maine sunt inapoi in Peru, si habar nu am ce o sa fac in ultimele 4 zile pe care le mai am de stat aici.

Companie buna

2011-05-16T01:50:00.000+03:00

Uyuni a fost prea turistic pentru gustul meu. Si prea Bolivian, si zic asta ca sa fiu foarte foarte finut cu agentia care mi-a vandut turul, si ca sa nu zic mai multe despre calitatea serviciilor sau relatia dintre promisiuni (chiar si scrise) si realitatea din teren.

Doua lucrui au fost insa intradevar minunate: peisajele si colegii de masina, camera sau suferinta :). Salar-ul a fost intradevar minunat, daca reuseai sa faci poze evitand marea de turisti poti sa te bucuri de ceva extraordinar. A doua zi, lagunele cu flamingo si drumurile din desertul de la 4500m au fost extraordinare (hai sa zicem ca tot praful inhalat a meritat). In a treia zi am vazut cele mai frumoase stele din viata mea la ora 4 jumatate dimineata (in cele 5 minute in care am reusit sa rezist afara la -18 grade). Oricum Bolivia e o tara foarte frumoasa, pe care NU o sa o mai vizitez a doua oara.

Pe de alta parte a fost super fun, si n-ar fi fost asa, daca nu faceam turul asta impreuna cu oamenii care s-au nimerit sa fie fraieriti de aceiasi agentie ca si mine. Oricum cam toti am fost la fel de fraieri, dar macar eu am avut o super companie :).

Lady's first. Audrey si Stephanie sunt doua frantuzoaice din Alpi, prietene de la gradinita, care au vrut sa vina singure in Boliva sa se urce pe munti. Si cum alftel poti face asta mai bine decat certandu-te la fiecare 30 de minute in franceza, cu multi de merdre si impartind tot ce ai pe din doua :). De departe cele mai in forma componente ale grupului, ne-au lasat in urma de cele mai multe ori, si erau primele care se catarau acolo unde te asteptai mai putin. Ca sa nu mai vorbim de savoarea adusa de accentul delicios cu care vorbeau engleza, si de faptul ca Stephanie era singura care avea un ceas cu alarma, care s-a dovedit inestimabil...

Trio Dutch (Robert, Jeroen si Johan) prietenii de la inaltime ca sa zic asa, de la mare inaltime daca tinem cont ca Robert are 2.05m iar Johan 2m. Singurl mai pamantean la 1.85 era Jeroen, care impreuna cu Robert erau la practica in Bolivia, facand un studiu pentru lucrarea de masterat legata de "Sustenable valorification of Amazonian forests". Adica pe bune, nu copiat din carti ca pe la noi. Johan, care e sora medicala la psihiatrie a venit sa-i viziteze 3 saptamani asa ca au luat cu totii o pauza si au inceput sa se plimbe prin Boliva. Distractia a fost maxima, pentru ca pana la urma toti barbatii sunt copii, iar la 20 si un pic de ani cheful de glume si de mistorui e maxim.

Si ultimul eu, care intamplator stiam cel mai bine spaniola, iar ghidul/sofer nu stia engleza. La cat de bine stiam eu spaniola, realizati ca am facut febra musculara la maini ;). Macar asta a tinut de cald sa nu inghet

Una peste alta, a iesit binisor. Si daca nu cred ca as mai lua inca odata turul (indiferent de agentia de turism :)), sigur mi-a placea sa mai merg undeva in aceiasi formatie :).

Pe drumuri...

2011-05-15T21:36:00.001+03:00

Cand in sfarsit am avut si eu net in La Paz nu a mers Blogger si deci nu am avut cum sa postez asta atunci cand ii era vremea. Acum sunt deja in San Pedro de Atacama in Chile, si am terminat cu Salar-ul si desetrurile pentru o vreme ... oricum asta am scris in ultima zi din La Paz

Azi a fost ultima zi in La Paz si o sa-mi lipseasca. Are ceva foarte special orasul asta, de iti taie respiratia la propriu si la figurat. A fost o zi frumoasa, care a inceput cu o vizita la muzeul de arta contemporana care mi-a depasit cu mult asteptarile din toate punctele de vedere. Muzeul este intr-o vila coloniala foarte frumoasa, cu scari si podele din lemn masiv care miros a lemn vechi si colectia de arta este cel putin impresionata. Habar nu aveam ca exista atati pictori bolivieni talentati :). Mai mai sa plec cu un tablou cu Che Guevara de acolo :) (era de vanzare nu m-am apucat de furaciuni)

Am continuat cu o plimbare pana in Valle de la Luna, un deal de nisip in care apa a sculptat forme de-a dreptul extratereste. Cel putin la fel de interesant ca locul a fost drumul pana acolo, cu un microbuz supra aglomerat si care gonea nebuneste pe pante depasind tot ce ii iesea in cale, in timp de baiatul care strangea banii era pe jumatate afara pe geam strigand in fiecare intersectie in ce zona merg pentru a lua si mai multi pasageri.

Dupa vreo ora de plimbare prin vale am repetat experienta cu microbuzul pana in oras (sunt vreo 10 km) si am luat-o usor la pas spre Plaza Espana si parcul Monticulo. Urcat pe uin varf de deal si deschis in 1776 este cel mai frumos parc al orasului. Are niste privelisti superbe asupra zonei de sud iar mixul dintre cladirile de sticla si casele de caramida netecuita care se catara pe versantii muntilor sunt inegalabile. Daca la asta mai adaugi si Illimani ce se inalta la aproape 6500 m asupra vaii pot intelege de ce am stat 1 ora trantit pe iarba fara sa fac nimic.

Acum stau intr-o cafenea foarte cocheta, sunt la al doilea capuccino care e aproape la fel de bun ca cel pe care il face Radu P. la servici, ceea ce e mare lucru pentru Bolivia. La 20:30 am autobuz spre Uyuni si de acolo voi fi rupt de orice urma de infrastructura pentru urmatoarele 4 zile cand sper sa ajung in Chile. Oricum ar fi, sper ca salar-ul sa fie high point-ul acestei calatorii, pentru el am venit in Bolivia.

Next: Fara telefon sau internet in Salar de Uyuni si Cordilleri

Poze

2011-05-12T21:36:00.000+03:00

Nu as putea zice ca am ajuns la civilizatie, dar am reusit sa ating limita de 1000 de poze pentru primul album. Asa ca am facut unul nou, si am adaugat in dreapta sus linkuri catre albumele de poze din America de Sud de anul asta si din 2009.

Un sneak preview

La Paz

2011-05-11T14:00:00.000+03:00

Desi stau intr-un hotel bun (de mult nu am mai dormit atat de bine ca in hotelul asta) maine o sa-l schimb pentru ca nu are net. Am gasit vis a vis unul la jumatate de pret, la fel de bun ca si camera (am vazut-o inainte) si unde merge WiFi-ul (acum sunt acolo in hol :)).

Asta a fost un intro perfect pentru La Paz. Nici nu stiu cum sa zic ca e orasul asta. Intimidant? Minunat? Nesigur? Ciudat? Habar nu am, pentru ca e din toate. In primul rand cand vii dinspre Peru spre La Paz tot drumul esti vegheat pe partea stanga de Anzi cu varfuri albe ce sprijina cerul care oricum atat de sus e prea albastru si ai impresia ca norii plutesc pur si simplu. Si cand ajungi in El Alto, aceasta increngatura de case construite fara nici un sens, habar nu ai ce urmeaza. Faci dreapta si apoi dintr-o data, se deschide un hahu, o cadere de aproape 1000 de metrii in care este inghesuit La Paz.

Daca strazile din San Francisco par verticale atunci cele din La Paz sunt pur si simplu nebunesti de abrupte. Oricum pornirea din rampa e cerinta obligatorie prentu ca orasul se incapataneaza sa se urce pe cei mai abrupti versanti, sa-si amestece strazile coloniale cu zgarie norii si caldiri terne. E un mare amalgam, plin de culoare pentru ca e plin de oameni de la tara care isi pastreaza traditiile, cu un Mercado Nero unde poti sa cumperi absolut orice de la sepci Nike cu sloganul Just Bo It pana la obiective originale pentru Nikon (aparent e mult mai popular intre turistii gura casca decat Canon). De piata vrajitorelor nu mai zic nimic, ca oricum n-am putut face poze. Daca vreau sa cumpar o potiune, un fetus de lama, un craniu sau pulbere de stele … totul e de vanzare.

In zona centrala sunt toate pietele astea, un gringo ghetto in jurul caruia s-au dezvoltat strazi intregi de artizanat plus un amalgam de cladiri colonaile si betoane din anii 80 asezate parca de o mana care avea chef sa se joace. Vazut de sus e pur si simplu minunat. De jos e intimidat si plin de culoare. Oricum ar fi insa, La Paz nu are cum sa te lase indiferent. Eventual te poate lasa fara bani, daca nu esti atent :)

Urmatoarele zile o sa fie tot aici, pentru ca pana acum nu am apucat sa vad mare lucru. Sau as zice ca am vazut prea mult. Nici nu stiu ...

Isla del Gringo

2011-05-11T03:27:00.001+03:00

Dupa toata aventura cu granita, si pierdutul rezervarii mi-am luat o camera la un hotel bunicel la pret mic si am prins in ultimul moment turul de jumatate de zi pentru Isla Del Sol. De fapt asta era singurul motiv pentru care am zis ca dorm 2 nopti in Copacabana, turul insulei de o zi. Daca tot aveam juma de zi de ars gazul am zis sa fac jumatate din treaba si apoi dimineata restul.

Prima surpriza nu neaparat placuta a fost Copacabana. E o mare mare adunatura de artisti ratati, gringo si localnici care incearca sa ia si pielea de pe tine daca pot. Gustul destul de amar, insa pana la urma vorbim de un oras eminamente turistic, care oricum este ceva mai relaxat decat fratele mai mare de pe cealalta parte a lacului.

Ma urc in barca, prima supriza placuta, are doua motoare Yamaha asa ca merge destul de repede, si intr-o ora si un sfert ajungem la Isla del Sol. Norocul nostru a fost ca baietii cu barca au bagat mare si am ajuns primii din seria de 8 barci care veneau pline cu turisti. Dupa ce platim taxa de vizitare (de care nimeni n-a zis nimic) urcam "the inca steps" facem o vizita intr-o piata obosita si traversam sudul insulei ca sa vedem ruinele unui templu (tare ma indoiesc ca era incas la cat de urata era lucratura in piatra) ne urcam in barca si inapoi la mal.

Ce a fost misto: peisajele geniale. Ce nu a fost misto: hoardele de turisti, chinuiala de a face o poza fara oameni in ea, turul pe fuga si engleza neinteligibila a ghidului. Maine nu mai merg in nord, Isla Del Sol este highly overated. Asa ca dis de dimineata dupa micul dejun la care am promise clativrte (yummi) o sa imi iau rucsacul si o sa fac pasi repezi spre La Paz. E mult mai relaxant asa, sper sa am net si sa pot campa pentru vreo 3-4 zile.

Oricum si de partea asta a lacului e la fel de frumos, chiar daca e si la fel de turistic. In momentele astea imi lipseste nordul primelor saptamani. Ce a salvat ziua? Apusul de mai jos:

Next: La Paz

Cum sa treci granita in Bolivia

2011-05-11T03:24:00.000+03:00

tur organizat care nu schimba autocaru. Zis si facut, iau bilet la supra pret (fata de cat costa normal), la 7 sunt in terminal terestre si ma pun la coada cu restul de gringos care sunt la fel de fraieri ca subsemnatu. Ne urcam frumos in autocar, dureaza 20 de minute sa ne gasim locurile pentru ca intre timp au schimbat autocarul si numerele vechi nu mai sunt valabile, verificam ca avem actele la noi si o luam din loc catre granita. Dupa vreo 2 ore de mers ajungem la granita si surpriza. Io nu aveam biletu' de iesire la mine ci in rucsacu mare. Il rog pe amicul cu atuocarul sa deschida, zice ca nu se poate ca-l controleaza astia dupa aia 2 ore. Bun, ce-i de facut? Pai te debarc aici. Mux frate! Du-te sa iti faci unul nou. Ajung la politia pentru imigrari, incep aia … ca nu se poate, ca n-au voie, ca costa 100$. Bun, ma intorc nervos si ma duc la vames sa-l intreb daca-l controleaza pe asta. Vamesul tot intr-o fericire, ca cica l-a controlat deja si i-a pus stampila. Bun, ma duc la el sa-mi dea bagajul jos 5 minute, el ca nu se poate. Ok! Ii zic ca ma duc la vames sa-I zic ca e unu in autocar cu droguri in bagaj si ca semnat ca popa. Imi zice ca n-am curaj si ii explic ca pentru 20 de para vamesu' o sa ne controleze pe toti, inclusiv si pe el in cur (si cum nu intelegea foarte bine engleza, i-am explicat dand din maini). Pana la urma deschide aia dar nu ma ajuta de loc. Asa ca m-am apucat si am descarcat vreo 15 bagaje ca sa ajung la al meu, am luat hartia din el si le-am lasat pe toate in mijloc facandu-i semn sa le puna la loc. A turbat de nervi, cred ca daca putea pleca fara mine.
Apoi am trecut prim vama ca pestele prin apa. Stat la coada 1 ora, zambit frumos si injurat in gand, am luat stampilele si am ajuns la autocar, unde el senor turba de nervi ca nu poate pleca. I-am zambit frumos si am mai stat inca 4 ore pana cand o canadianca a platit 30$ spaga si un cuplu de francezi 100$ ca sa ii lase sa iasa din Peru. Din cauza asta am ajuns in Copacabana dupa 2, am pierdut rezervarea la cel mai misto hostel din oras. De nervi am luat un tur de juma de zi in Isla del Sol in loc de cel de o zi, si bine am facut.

Dar asta o lasam pentru data viitoare. Si pentru cand o sa am si net ca sa pot sa le pun online.

Next: Isla del Sol si La Paz

Puno e Gringo

2011-05-11T03:21:00.002+03:00

Nici data trecuta nu prea mi-a placut in Puno. Daca in Cusco unde exista un gringo ghetto tot mai gasesti cateva locuri unde sa mananci ceva ce nu e occidental. In Puno in doua zile am gasit greu de tot ceva mancabil care sa nu fie pizza sau paste.

Si e normal sa fie asa. In centru 90% din oameni sunt turisti. Restul de 10% incearca sa le vanda ceva, fie artizanat, fie macare sau cazare, sau internet… Ai gringo, ai pizza si paste. Peste tot, iar peruanii sunt foarte departe de a fi italieni. Sau macar de a face o mancare italieneasca decenta.

Oricum am gasit un restaurant rezonabil (pizza & pasta) in care insa aveau si altceva decat asta si trucha. Restaurantul era plin de gringos, ca mine, aproape 40 de oameni. Dintre acestia am fost singurul care nu a mancat pizza, paste sau omleta la cina. Sopa criola a fost decenta iar alpaca la gratar a fost chiar buna. Nu stiu ce a fost la desert insa a fost ok (un fel de mousee de caramel). Totul udat din blesug cu mate de coca, si cu increduibila existenta a unui espressor (primul pe care il vad in alta locatie decat un Starbucks).

Toate la un loc. Gringo esti … pizza mananci. Noroc cu fructele.

Taquile si Uros (din nou)

2011-05-11T03:20:00.000+03:00

Nu pot sa descriu prea bine cum a fost in Taquile. E greu sa vorbesti de culori, de albastrul unui lac la 3000 m ce se impleteste cu albastrul cerului. E greu sa vorbesti de petele de culoare pe care fiecare om le aduce in peisaj, sau de muntii ce sprijina cerul cu albul zapezilor dincolo de granita in Bolivia.

Ca sa vezi toate astea trebuie sa faci ochi la 5:30 ca sa apuci sa faci dus pana la 6 cand o iei din loc. In jumatate de ora eram pe lac in drum spre Uros, insulele plutitore. Nu prea imi plac Uros pentru ca sunt prea turistice. Atat de turistice incat la plecare femeile aymara care deobicei canta spre a ruga zeii sa-I protejeze pe barbatii ce pleaca la pescuit au cantat "sur le pont d'avignon". Insa toate astea pot fi iertate pentru ca din dorinta de a vinde suveniruri se lasa fotografiate in costumele extrem de colorate. Si mai sunt si copii, care chiar n-au nimic de a face cu turismul, ei pur si simplu de joaca si prin asta ofera o naturalete frumoasa .

Dupa targul turistic de la Uros am mers pe lac timp de inca 2 ore si jumatate pana in Taquile. Ce am gasit m-a uimit pur si simplu. O simplitate si o frumusete incredibila, o insula inchisa, care incepe sa-si piarda din farmec si sa treaca din ce in ce mai mult in turism. Cu toate astea peisajele sunt extraordinare si claritatea aerului te face sa vezi pana departe in Bolivia, piscurile albe ale Anzilor amestecat cu culorile incredibile ale oamneilor care aici pastreaza portul traditional nu pentru turisti ci din traditia care ii face sa fie singurii ce vorbesc quechua intr-o mare de aymara, si care ii face sa fie considerati ca si populatie patrimoniu UNESCO pentru arta tesaturilor. Totul intr-un soare incredibil pe care vantul il face prea des inexistent la 3400 m.

Si ca ziua sa se incheie frumos la intoarcere am prins apusul pe Titicaca. Culori increbile, cel mai frumos albastru din lume.

Next: Bolivia dis de dimineata, Copacabana si Isla del Sol

Spre Puno cu peripetii

2011-05-11T03:15:00.000+03:00

Cica ma mandresc ca invat din greseli. Asa ca de data asta, la fel ca si data trecuta m-am dus la Terminal Terestre din Arequipa sa iau un autocar spre Puno. Stiam de data trecuta ca in afara de vreo 4 companii mari, restul sunt adevarate aventuri. Ca deobicei am ajuns cu 15 minute dupa ce plecase ultimul autocar decent. Urmatoarele erau in 2 ore, asa ca am zis cat de rau poate sa fie cu un autocar mai din popor? Sunt doar 5 ore :)

Asa ca pentru a doua oara in viata, am ales un autocar cu etaj, am platit extra 5 lei ca sa am locurile din fata amandoua pentru mine si bineinteles ca mm nimerit singurul gringo de la bord. Nici n-apuc sa ma urc ca hop se aseaza unul langa mine. Ii explic frumos ca am platit ambele locuri, el face pe prostul. Ii arat biletele da din umeri. Asa ca-l chem pe tipu' cu autocaru' si-i explic frumos ca vreau toti banii inapoi, bagajele data jos, tot tacamu'. Pana la urma il muta pe ala, cu comentariile de rigoare. Ala se uita urat la mine ii fac semn ca daca vrea locu 10 soles. Altfel ioc panorama…,

Pana la urma plecam si pana cand iesim din zona urbana ne oprim la fiecare 10 minute sa mai luam pasageri. Lucru care se intoarce importiva noastra la prima cantarire. In primul rand jumatate din pasageri nu aveau bilet, iar autocarul era prea incarcat. Urmeaza juma de ora de negocieri ce se termina cu o spaga. Si asa au trecut 2 ore in loc de una.

Drumul e minunat, cu peisaje incredibile. In plus sunt chiar in fata si vad tot, la fel ca si data trecuta. Inclusiv cum depaseste soferul care incearca sa mai scoata din timpul pierdut. Una peste alta pentru ca mers ca dementul s-au incalzit franele in asa hal, incat a trebuit sa ne mai oprim un pic sa se raceasca inainte de coborare. Nici nu apucam sa plecam bine, ca facem pana. Inca 45 de minute. Macar de data asta am facut pana langa o laguna asa ca am iesit un pic afara si ne-am uitat la flamingi (habar nu am care e plurarul) de departe.

Una peste alta drumul a durat 7 ore. Dar a fost ok, si pana la urma am ajuns in Puno, m-am cazat la un hotel dragut care are si radiator (se face foarte frig seara) si am resuit sa-mi iau biletul de autocar spre Copacabana si pentru insula Taquile.

Next: Taquile intr-o excursie de o zi intrega pe care n-am avut timp sa o fac data trecuta

De toate pentru toti

2011-05-06T03:51:00.002+03:00

Azi am castigat jumatate de zi pentru ca am zburat cu avionul in loc sa iau autocarul. Nu e chiar backpacker style, dar cine se mai uita la principii cand ai jumatate de zi in Arequipa. Uitasem cat de frumos este orasul asta, si cum am inceput sa ma plimb dupa amiaza prin el mi-am adus aminte de ce mi-a placut cel mai mult ca oras din tot Peru. Are un mix din toate, are eleganta unui oras colonial si bunastare ceva mai putin extravaganta decat Lima. E mai bine asezat decat Trujillio ca arhitectura si daca ii lipseste plaja o compenseaza prin cei trei vulcani care il vegheaza. Sunt destul de multi turisti, insa nu a devenit chiar "el gringo ghetto" ca si Cusco. Si are happy hours ce dureaza o noapte intreaga la barurile de pe strada sfatului Francisc (misto analogia :)). Mancarea e destul de buna si de ieftina, chiar daca nu poate egala placerile culinare din Chiclayo, si pentru ca este exact la limita de altiplano gasesti taranii aceia frumos imbracati pe care ii vedeai in Huaraz sau Chachapoyas.

Daca o sa-mi mai ramana timp si termin mai repede ce vroiam sa vad cred ca voi veni aici, si voi pleca exact pe 20 cu avionul inapoi la Lima. Ai atat de multe de vazut si de facut aici incat o saptamana nu e suficienta, si azi m-am bucurat din plin de cateva ore de aducere aminte si privit in jur.

De data asta nu m-am mai cazat la El Casa del Melgar, pentru ca dormeam doar o nopte si nu merita investitia. Am gasit insa un hostel curatel si foarte interesant, cu o camera decenta la 35 RON (con banio privado), WiFi si mic dejun in banii astia. Acum ma duc in curte sa ma uit la stele si la luna, ca de la peste 2000 de metrii se vad mai bine ;).

Next: Puno, dis de dimineata cu autobuzul

In Lima

2011-05-05T08:41:00.000+03:00

E doua oara cand sunt in Lima si nu pot zice ca s-au schimbat multe de acum 2 ani. Poate doar autobuzul express intre Miraflores si centru sa fie nou :). In rest aceiasi discrepanta intre posh-ul din San Isidro si shanti town-urile de la periferie. Este incredibil cum in acelasi oras gasesti un cartier intreg cu blocuri de peste 20 de etaje, vile ce imita stilul colonial, gazon si palmieri perfecti, semafoare inteligente si orase de catron fara apa sau electricitate. Nu ca as fi comunist, dar nu e ok sa ai garduri electrificate ca sa pooti sta linistit la tine in casa :). In plus e foarte greu sa te descurci cu transportul in comun in zona asta posh. Au si ei 5 bulevarde mari dintre care doua se numesc Javier Prado si Jose Pardo. Sau invers ca oricum sunt trecute cu J. De asta am bataturi la picioare (si pentru ca merg in sandale …)

Schimbarea in bine fata de restul oraselor e data de semafoare, care de data asta nu mai au chiar un rol decorativ, si nu mai fac din traversarea strazii chiar un sport extrem. Schimbarea in rau … cu semafoarele din Miraflores si San Isidro dispare piata, vanzatorii ambulanti de fructe si apar la tot pasul Pizza Hut, KFC, Burger King si lanturile locale de fast food (aici incluzand si Chifa). E mult mai greu sa gasesti o mancare buna si fara fite, pentru ca mancare buna in restaurante cu multe stele pe firma e destula.

Singurul aspect bun al multinationalelor din zona este Starbucks, care pe langa free WiFi are si singura cafea buna care se poate bea in Peru. In rest, oriunde am fost a fost cafea instant. Pentru a 4-a tare exportatoare de cafea din lume e trist rau :).

Acum stau intr-un parc langa ambasada Boliviei sa-mi iau viza. Am fost de dimineata, n-am avut toate actele in ordine (lipsea itinerariul de la agentia de tursim printat si rezervarea la hotel din La Paz). Lipseau cu buna stiinta pentru ca nu existau, si nu inteleg de ce ar avea nevoie de ele. Cum insa eu nu inteleg multe am facut o chestie misto, m-am dus la hotel si mi-am trimis singur un mail cu itinerariul si rezervarea de la un hotel ce are si agentie de tursim din La Paz :). Cat de bine e sa stii cum sa manaresti display-ul unei adrese de mail si sa scoti campul de reply to la print :). Oricum aparent a mers si acum imi ridic pasaportul care sper sa aiba viza pe el. Daca o are maine sunt pe drum spre Puno, cu un stop over de odihna in Arequipa.

Update: Am viza de 30 de zile si daca tot n-am apucat sa postez asta decat la 12 noaptea in ora locala a fost foarte misto seara asta. Am asistat la un concert de percutie in parc, am fotografiat turma de pisici care a luat in stapanire Parque Kennedy si am fost turist model intr-un tur organizat prin oras :).

Next: Arequipa si Puno. In ordinea asta, incepand de maine.

O zi minunata

2011-05-04T03:20:00.000+03:00

Nu stiu de ce dar azi a fost cea mai frumoasa zi de cand sunt in Peru. Nu pot sa pun degetul pe ceva si sa zic ca de asta a fost. Poate ca asteptarile de dimineata erau atat de jos incat totul a mers prea bine in comparatie. Sincer nu stiu :)

Am inceput ziua in piata ca deobicei, cu ceviche si calda de gallina. Am continuat cu multe fructe si poze prin piata, insa mai usor ca in Mercado Modelo nu e prea fericita lumea cand ii faci poze. Pana la urma m-am intors la hotel, am predat camera si am luat-o la picior spre Lambayeque. Am gasit usor de tot de unde se ia collectivo, si m-am inghesuit constincios cu inca 16 peruani intr-un Nissan prea mic pentru numarul de pasageri.

Am ajuns sa vizitez prima oara Tumba Real de Lord de Sipan. Mare greseala cu alegerea muzeului asta primul. A fost incredibil si din fericire nu am avut voie sa fac poze asa ca am petrecut 3 ore bucurandu-ma de cel mai bun muzeu de arheologie din Peru (si poate ca din lume) punandu-mi intrebari existentiale legate de ce nu m-am facut arheolog cand stiu cat de tare mi-am dorit asta. M-a readus cu picioarele pe pamant Muzeul Bruning, care desi nu e deloc de neglijat paleste prin comparatie cu primul. Oricum chiar si el este peste majoritatea muzeelor din Romania.

Cum era pranz si in seara asta nu apucam sa mananc ca o sa merg cu autocarul, am zis ca e momentul sa dau o tura prin Lambayeque ca sa vad casele coloniale, cel mai lung balcon din Peru si eventual sa gasesc un restaurant cat de cat rezonabil ca serviciu. Dupa vreo 30 de minute in care am batut cele 3 strazi din centru si Plaza de Armas, am gasit un restaurant in ghid unde ziceau ca au rata. Asa ca am zis ca asta e, e turistic dar daca oamenii astia zic ca e cea mai buna rata din Peru, trebuie sa o incercam. Am sarit intr-un chu chu (asa se numesc motoretele taxi) si am ajuns undeva in capatul orasului, intr-o curte la umbra si un restaurant impecabil de curat si foarte bine aranjat. M-au primit cu un lichior de cafea foarte bun, pe un LCD mare de tot incepea Barca-Real in liga campionilor si aveau Cusquena neagra la rece. Asa ca am comandat 2 portii si am mancat jumatate din fiecare: peste innabusit in suc de mango pe pat de piure de porumb cu cartofi dulci si banane prajite si file de rata in sos de vin cu mere sote si orez. Genial e putin spus, la asta am mai adaugat o Cusquena blonda mare si o cafea (decenta chiar daca era instant) si o nota de plata de 50 RON cu bacsis cu tot :). Unde mai pui ca s-a calificat si Barca …

M-am intors in Chiclayo intr-un maxi taxi mai gol, am pierdut vremea prin centru si acum ma duc la autocar. Cand ajung in Lima o sa pun poze ce arata un pic ziua de azi :)

Next: Lima si dumnezeu si ambasada Boliviana site ce urmeaza :). Eu sper ca Bolivia ...

Mercado si mancare

2011-05-04T03:18:00.002+03:00

Imi plac pietele din Peru. Cel mai mult mi-au placut cele din munti, pentru ca pe langa culoarea lucrurilor targuite oamenii aduceau culori minunate in ton cu cerul si cu florile. La campie e putin diferit, nu mai sunt taranii la fel de colorati, urbanul e mai prezent si piata nu mai are savoarea aceea de arhaic, e mai mult comert si mai putin suflet.

Un alt motiv pentru care ma duc in pietele din Peru este mancarea. Nu sunt zgarcit ca sa mananc cel mai ieftin, insa sunt gurmand ca sa mananc cel mai bine. Cum altfel poti aprecia mancarea decat cot la cot cu taranii, muncitorii si zilierii. Da sunt probleme de igiena. Da cei mai multi dintre noi n-ar folosi in veci tacamurile si farfuriile de pe care am mancat. Ieri, singura zi in care am mancat micul dejun si cina intr-un restaurant turistic recomandat de Lonely Planet a fost si prima zi in care am luat Ercefuryl :).

Pietele sunt ca uzinele, si mancarea e geniala. In primul rand n-ai nici o sansa sa stii ce mananci sau sa te intelegi cu cei ce prepara mancarea. Nici macar daca stii spaniola, pentru ca toate denumirile sunt locare si cel mult poti sa-ti faci o idee despre ingrediente, asta in cazul in care cineva are timp de pierdut si chef sa-ti explice. Asa ca te invarti vreo 10 minute pe acolo, faci ochii mari la farfuriile ce zboara in jurul tau si arati cu degetul. Garantat vei manca cu maxim 10 lei de nu o sa te mai ridici, si tot garantat sunt doar lucruri proaspete.

Vrei 3 oua fripte si nu are oua? Simplu: 3 huevos, bucatarul (pretentios zis) trimite deobicei un copil de langa sa cumpere ouale si ti le face pe loc. Inainte de a inventa japonezii kaizen-ul au venit peruanii cu mancarea din piata. 3 standuri mai incolo sunt cel putin 4-5 tarani care vand salsa, salsa picante si alte sosuri de astea. Sosuri pe care le primesti pe masa. La colt sunt cei care vand painea, in spate se fac sucurile de fructe, in capatul celalat sunt cei care fileteaza pestele sau vand gaina care a ajuns supa. Totul se ia pe loc, exact atat cat e nevoie, proapat si bun. Industrie nu gluma, si una de care sunt tare fericit ca am aflat. Oricum o dai mancare mai buna ca in piata nu o sa gasesti.

Iar la desert, fructe cat incape. Sunt chiar langa tine, si daca ai pofta de ceva mai mare (ananas sau pepene) sunt vanzatori ambulati care le curata le taie in felii rotunde mari si le vand pe 50 de bani bucata. La ce sa vrei chipsuri cand poti sa mananci ca snack o felie de ananas?

De cand sunt in Peru am incercat sa mananc in Piata cat de mult am putut. Si n-am regrete :)

Luni ...

2011-05-03T05:29:00.000+03:00

Azi a fost luni, si ca intodeauna si oriunde pe glob lunea muzeele sunt inchise. Oricine stie asta. Oricine mai putin subsemnatu' care a frecat menta degeaba in Chiclayo. Parta buna este ca am facut un dus fierbinte, fierbinte de o ora (nu mai miros dezagreabil) si ca am dormit doua ore la pranz ca a recuperez din nesomnul din ultimele 2 nopti.

Azi a fost o zi de treburi casnice (da, si in vacanta exista d'astea), gen rearanjarea bagajului ca sa incapa, dus hainele la spalat, luat hainele de la spalat, mancat king kong, ceviche sin picante si rata cu orez. M-am oprit la experiente culinare cand am vazut chirimpico, o tocana de organe si intestine de capra cu orez ;). Partea buna e ca mi-am luat si biletul de autocar pana in Lima, cu Civa (au paturi pe bune). Maine seara dorm pe autocar … din nou.

Next: Muzeele Brunning si Tumba Real apoi Lima unde sper sa obtin viza pentru Bolivia

Prima saptamana in cifre

2011-05-03T05:26:00.000+03:00

In prima saptamana in Peru am facut exact 1567 de poze. Aproape cate una pentru fiecare kilometru pe care l-am parcurs (cu aproximatie cam 1600 de kilometrii). Si toate astea au costat cam 350$, aici incluzand si perechea de sandale pe care am cumparat-o :) si pe care cel mai probabil o sa le las aici.

Proful meu de statistica zicea ca cifrele nu mint. Habar nu am daca are dreptate sau nu pentru ca eu nu stiu cum sa le intrepretez. Sunt obosit, dar de mult nu am mai fost atat de relaxat si linistit. Si nici nu stiu sa fi zambit atat de des … (si nu cred ca doar de la King Kong)

Oamenii norilor si omul autobuzului

2011-05-03T05:19:00.003+03:00

N-am dormit aproape deloc pe autocar (cam 4 ore) ca soferul conducea ca dementul pe serpentine si oricat de comod ar fi fost scaunul, era foarte greu sa te nu te plimbi dintr-o parte in alta. Oricum dupa 4 ore de somn, la ora 5 dimineata am debarcat in Chachapoyas, orasul numit dupa ultima mare cucerire a incasilor: oamenii norilor.

Dupa o tura descurajanta pe la vreo 3 hosteluri (care fie nu prea aveau apa calda, fie erau exagerat de scumpe pentru cat de curate erau asternuturile) m-am proptit in fata singurei agentii de turism deschise la 6 jumatate. I-am zis ca vreau sa merg la Kuelap azi, si norocul prostului mai avea un loc. El a cerut 22$, i-am zis ca e prea mult, si dupa o discutie amicala, in care eu am zis ca astept sa se deschida alte agentii am convenit la 14$ asa ca last minute. Plus o lectie de engleza de la mine daca imi tine bagajul inchis in camera din spate. Si uite asa m-am imprietenit cu Luis (se citeste z) si pana pe la 8 si un sfert l-am ajutat sa-si exerseze povestea despre Kuelap in engleza (isi doreste foarte mult sa ajunga ghid).

Mi-a promis ca ma ajuta sa-mi gasesc unde sa dorm cand ma intorc, insa deja eram aproape convins ca nu o sa mai raman in oras, in ciuda faptului ca era minunat. Restul de excursii pe care le puteam face mi-am fi luat minim 2 zile fiecare, cuplat cu programul autocarelor si cu faptul ca trebuia sa ajung cel tarziu joi in Lima pentru viza de Bolivia dadea cu virgula.

A urmat o zi cel putin incredibila cu vizita la Kuelap, fortareata Chachapoyas care a rezistat 2 ani asediului inca. Daca ti cont ca e in virful muntelui la 3050 de metri altitudine si ca e cel putin intimidanta ca si marime intelegi de ce a rezistat atat. Multi spun ca e un al doilea Macchu Pichu, chiar mai frumos decat faimosul oras sacru. Mie mi-a placut mult, la fel de mult as putea zice, insa sunt doua lucruri diferite, cu scop diferit. La Kuelap, frumusetea e mai brutala, lucratura pietrei este primitiva nu elaborata, iar in spatele arhitecturii se vede clar scopul militar si nu cel ceremonial. Inclusiv asezarea ei este vitala, la intersectia drumurilor antice de aduceau bogatiile junglei catre desertul irigat al coastei. Oricum n-am simtit oboseala, a fost ceva ce m-a incarcat cu energie acolo, suficient de mult cat sa ma bucur de ziua asta, si cat sa ma tin pe picioare pana inapoi in oras.

Seara am luat autocarul spre Chiclayo, unde vreau sa dorm macar o noapte. Nu de alta dar nu cred ca pot trai pe autocar fara dus mai mult de 48 de ore :).

Next: Chiclayo si muzeele din Lambayeque

Meseria bratara de surfer

2011-05-03T05:09:00.000+03:00

Pe la 7 dimineata netu mai mult statea decat mergea in hostel. Frustrare nevoie mare, mai ales pe colegii surferi care vroiau sa vorbeasca cu restul tagmei de la Mancona sa-I intrebe cum sunt valurile mai in nord, ca aici e misto tare. Paul si Sick (ii zic asa ca nu stiu cum il cheama dar in fiecare dimineata vomita in baie dupa betiile crunte pe care le trage) erau deja turbati.

Eu ca orice alt gringo care se respecta ma duc jos la Jose (nume generic ca nici pe asta nu stiu cum il cheama) si-i cer parola de la router ca sa il pot restarta. Da din umeri, asa ca iau un cablu de la unul din computerele de jos, imi leg minunatia de notebook la router-ul dlink si ma bazez ca au lasat parola default. Ia ghici? Si uite asa copiez eu setarile de la router, dau jos firmware-ul si apoi reboot. De unde sa vezi minune banda larga mai ceva ca autostrada, se poate uita lumea linistita la hochei (Sick e canadian si injura de mama focului in fiecare seara cand se uita la Calgary cu habar n-am cine) si armonia este restabilita cu mult inainte de pranz si de mirosul de iarba … si nu ma refer la aia verde de acasa.

Rezultatul: muchas gracias de la Jose si o lectie de surf gratis de la Paul (care mi-a dat imprumut palca lui Sick). Cuvintele de incurajare ale lui Sick au fost geniale: I love you man but if you don't take care of my board I'll kill you … Asa ca ma duc pe plaja, stau 15 minute pe uscat ca sa invat ce am de facut (presupun ca eram foarte comic mimand pe nisip miscarile), apoi in apa.

Si uite asa se face ca primele 15 minute am invatat cum sa nu ma doboare valu cand eu eram intins pe burta pe surf. E mai greu decat pare :). Urmatorul pas este sa si merg cu valul, de data asta in picioare. Adica dai din maini, te ridici intr-o pozitie semi fandata, si apoi cu talpile pe placa. In urmatoarea ora si jumatate a fost folosita cu succes la a ma urca din apa pe placa, val dupa val. La final am reusit sa ma tin in picioare timp de 5 secunde, faza la care Paul tipa great dude, you're doing great. Considerand ca asta este apogeul (si pentru ca aveam un autobuz de prins) m-am retras in plina glorie in aplauzele intregii plaje (sau cel putin asa mi se parea mie ca aud avand urechile infundate).

Refuz sa povestesc cat de bine aratam in costumul de surf al lui Sick (care e cat mine de inalt dar vomita zilnic …)

Next: Chacahpoyas si misticul Kuelap

Chimu, Ceviche si fructe

2011-04-30T03:29:00.002+03:00

Foarte pe scurt azi am fost sa vizitez Chan Chan, cel mai mare oras din chirpici precolumbian. Situl in sine a fost intradevar impresionant, muzeul si anexele au fost cam expirate, insa oricum am aflat o gramada de lucruri noi despre care habar nu aveam. Oamenii astia chiar au fost o nuca tare de tot pentru Inca, si multe din innovatiile din agricultura pe care noi le luam de bune ca fiind ale incasilor sunt de fapt de la ei. Sa vezi cum au reusit sa faca din desert oaza bazandu-se pe cateva rauri rahitice, si cum au reusit sa construiasca un oras imens folosindu-se doar de caramizi din chirpici e o experienta foarte interesanta.

Dupa-amaiza am petrecut-o pierde vara prin Trujillo si am mancat ceviche. Asta e una dintre cele mai intresante lucruri pe care le poti manca in Peru si cel mai bine este sa mananci fie undeva pe langa piata locala, fie intr-un restaurant in care mananca localnicii. Eu am ales a doua varinata, si era asa de plin ca am stat la masa cu senora si fata ei. Ceviche asta e facut din file de peste crud, creveti, scoici, carne de crab si alge. Toate astea sunt lasate la marinat in zeama de lime cu ceapa si 3 feluri de ardei iute. Rezultatul e atat de genial ca-ti dau lacrimile (si iuteala are ceva de a face cu asta).

Si pentru ca nu puteam sa traiesc o zi intreaga doar cu asta, am baut mult suc de portocale, care aici este incredibil de ieftin (pe strada ti-l face pe loc si ti-l pune in sticla ta de un litru pentru 1 $), am mancat si o jumatate de ananas (curatat de o senora care manuia macetta de ii facea pe ninja sa planga) si doua felii mari de pepene rosu. Toate astea pentru inca 4 lei :). Si pentru ca am avut energie am vizitat o parte din casele coloniale din centru, iar apoi am luat un colectivo inapoi. Nu mai povestesc inca odata cum a fost, dar e mai ceva decat intr-un parc de distractii.

Next: Maine plec spre Chachapoyas, si ma asteapta un drum de 17 ore cu autocarul. Si inainte ca sa ziceti ca sunt zgarcit ca nu iau avionul, aeroportul e inchis de 1 an. Bummer ...

De acum 2 ani ...

2011-04-30T00:42:00.001+03:00

Butonand prin telefon am gasit ce am scris mai jos. E ceva ce am scris pe un Nokia E60 prima oara cand am fost in Peru, acelasi telefon pe care il am si acum cu mine (fara roaming de data asta desi cei de la Orange m-au asigurat ca au contract pentru cartele cu Claro :)).

Zile ca astea te fac sa te introci ...

Azi a fost o zi incredibila. Am plecat cu noaptea in cap, intr-un autobuz local catre Pisac sa vedem templul soarelui. Am ajuns acolo in zi de piata, ca in vremurile bune de acasa cu tarani viu colorati, taranci ce isi poarta copilul in spate si gaina sub brat. In viata mea nu am vazut atat de multa culoare si atatea feluri diferite de cartofi :). M-am aruncat in marea aia de culoare si timp de o ora m-am targuit ca un nebun doar din placerea de a vorbi cu cei din spatele mesei cu cercei. Dupa asta am mers si am luat biletul de intrare in sit, extrem de scump pentru ca nu exista decat un singur bilet pentru toate si a costat cam 45$.

Nu stiu ce ne-a apucat (pe mine si pe italianul fantastic), ca am inteles ca pana sus faci doar jumatate de ora. Niste idioti, pentru ca am urcat inca cateva sute de metri in altitudine de la 2900 de metri, unde dupa 2 scari de abia respiri. A fost genial! Am mers pe poteci la limita prapastiei, am trecut pe branci printr-un tunel, practic am facut 3 ore pana in varf prin locuri in care turistii nu se avanta. A fost un inca trail mai personal in care aproape ca simteam apasarea celor mergeau pe acolo cand templul inca nu era ruina si istoria nu se scrisese.

Nu fi putut face asta singuri. Pe drum ne-a prins din urma un localnic plin de culoare si cu un fluier in mana. Ne-a condus pe poteci cantand si ne-a explicat fiecare piatra si constructie in parte. A fost de departe cel mai bun ghid pe care l-am avut in viata mea si asta pentru ca zilnic isi ia fluierul si urca potecile astea mistice pana in varf ca sa multumeasca soarelui ca a rasarit. A fost extenuant si am coborat pe drum, cu taxiul pana in casa unor oameni unde am mancat un sandvish cu ou si am platit 1 dolar pe 1 litru de suc de mango facut atunci pe loc.

Si aventura nu s-a oprit aici pentru ca ne-am urcat in alt autobuz plin cu gaini si oameni cu zambetul pe buze si am plecat inca o ora spre alte doua locuri aproape magice. Am ajuns in Urubamba si am inchiriat un taxi pentru 15$ care ne-a dus la Salina, un munte de sare plin cu terase albe care se pravaleau de pe versant.

Apoi am plecat la Moray, supranumit si coloseumul incas. Sincer, si fara suparare pentru amicul italian, coloseumul este un mic copil, pe langa ce au facut incasii. E ceva mistic acolo, care iti face pielea de gaina, si care te face sa te simti mic mic mic si insignifiant. E o caldare enorma intre munti, cu terase din piatra asezate cu o maiestrie incredibila, fara sa se pravale pe pantele abrupte.

Acum ca poate de la oboseala, sau de la cine stie ce am devenit prozaic, insa pe drumul de acolo inapoi am vazut cele mai incredibile peisaje, cu munti trasi de o mana nevricoasa, plini de colturi, fara netezimi si neterminati pentru ca virfurile nu se vad de nori. A tunat si a plouat, si cerul era rupt in bucatele de negru, alb si un albastru absolut pur, cu raze ce treceau de noi de zici ca zeii cei vechi vroiau sa arate ca inca mai traiesc. Tot peisajul asta din cer lasa umbre si lumi pe campia galbena dintre munti, incat nu mai stiai daca visezi sau e real. Fiecare colt de drum, fiecare curba aducea altceva, alta simtire, alta culoare si lumina.

Cand in sfarsit am crezut ca gata, intram in normalul pe care un cer cu nori portocalii pe care i-am mai vazut aici de fiecare data cand soarele cobora dedesubtul lor sub munti, atunci, am vazut luna, mare cat un oras, drept in fata. Pana si soferul de autobuz a zambit si a arata-o cu degetul. Ce sa mai zic! O zi plina, va urma o noapte scurta si o impresie ca oricat de superb si frumos ar fi Machu Picchu nu va reusi in urmatoarele 2 zile sa afirm ca ziua de azi nu a fost cu adevarat perfecta.

Chill In, Chill Out

2011-04-29T05:28:00.000+03:00

Azi a fost o zi normala, poate prima zi normala de cand am ajuns. Nu am fost pe drum si nu am fost pe fuga, nu aveam nimic special de facut sau de vazut. Pur si simplu sa ma las dus de val si sa vad unde ma duce. Primul impuls a fost sa ma apuc de surfing, dar n-am chef de munca. Adica m-am uitat la cat se chinuie oamenii astia, si cat timp esti incepator nu prea faci lucruri fun. Si apoi, unde naiba sa fac eu surf in Romania ca sa ajung destul de bun? La Eforie? Nord sau Sud?

Pe dupa amaiza m-am plimbat prin Trujillio. Frumos de tot centrul orasului. Colonial, cu case refacute si oameni educati si ploticosi, politisti care zambesc si te ajuta cand ii intrebi ceva (pe mine m-au condus in statia de maxi-taxi, au asteptat sa ma urc si m-ai spus sa fiu linistit ca sunt in sigurnata) , mancare buna si alt fel de snaks-uri. De exemplu au chips-uri de carfof neprajite ci doar deshidratate si chipsuri de banane prajite. Ultimele vin in trei arome, naturale, cu miere si cu chilli. Mierea rulez :).

Punctul culminant al zilei a fost drumul inapoi din oras. In Peru exista un soi de maxi-taxi, numite colectivos, in general dubite Nissan din alea mici. Ia ghici cati oameni incap in dubite Nissan mici? Foarte multi, eu am fost in una cu 16 plus soferul. Nasulet in curulet a capatat noi valente. Si credeti-ma pa cuvant cand zic ca in masina noastra era lejer. Parfum … la propriu si la figurat. Dar sa vorbim despre cei doi protagonisti ai povestii. Soferul si agitatorul. Aparent exista o intrecere intre soferii de pe colectivos ruta A ca altfel nu-mi explic cum putea sa goneasca asta. Baiatul ala din Canon del Pato era mic copil. Un fel de Titi Aur pe langa Carlos Sainz. Si ca experienta sa fie cu adevarat interesanta nimeni n-avea de ca sa se tina. Imaginati-va niste saci cu cartofi. Desenati fata mea pe unul dintre ei si aveti o poza cu mine in colectivo.

Insa drama si zgomotul erau date de agitator. Baiatul asta statea cu mana pe usa glisanta si facea de toate. Tipa din mers care este ruta pentru a pescui saci de cartofi (pardon clienti vroiam sa zic). Insa nu se multumea sa tipe, ci fluiera si batea cu mana in portiera. Tot el manevra de zor si geamul de la usa, pe care il inchidea la viteza mare pentru a preveni depresurizarea cabinei atunci cand ne luam zborul. Si pentru ca trebuia sa fie eficienta maxima, tot el strangea si banii, ii dadea pe oameni jos (literalmente), capsa tichetul de drum (erau checkpointu-ri intermediare) si mai ales injura de mama focului microbuzele concurente. In afara de o baba nici unul dintre pasageri nu s-a dat jos in timp ce microbuzul era oprit :). Practic am sarit din el.

Dar a fost fun, si maine o sa incerc din nou. Sper sa-l prin tot pe asta, daca nu cumva o sa moara pana atunci. Finalul zilei a fost de relax, cu o Cusquena (pentru profani e o sticla de bere de 620 de mililitri) pe plaja la apus. Asa ma relaxam eu. Din pacate sticla de bere nu a incaput in poza. Tot din pacate netul merge mult prea prost ca sa pot pune si alte poze pe picasa.

Si ca nu se lege lumea de picioarele mele, obosite dar fericite pun o poza in care se vede si apusul :)

Next: Habar nu am, dar poimanine plec in Chachapoyas (cu autobuzul)

No te preocupe

2011-04-28T16:42:00.000+03:00

Azi noapte a plouat iar de parca s-a rupt cerul, insa dis de dimineta aerul de munte (asa rarefiat cum e el la peste 2000 de metri) mi-a facut o pofta de mancare grozava. Asa ca am mers direct in piata si am mancat pe saturate cot la cot cu taranii din zona, pe bani mult prea putini pentru cat de buna a fost mancarea. Pe care am spalat-o cu 1 litru de suc de mango facut in fata mea din 3 fructe mari si coapte si care aici costa cat o sticla de cola in Cora :).

Dupa un mic dejun copios si eliberarea cameri am facut pasi spre autocar. Care a venit conform punctualitatii peruane cu exact 2 ore si 45 de minute intarziere. La fix, limba pe limba la ceas, nu alta. Acum nu ca as fi fost eu in graba, dar autocarul minune urma sa faca un drum foarte greu prin Canon del Pato traversand Cordiller Nera pana la Pacific. Si sa ma debarce in Cimbote de unde sa iau un autobuz spre Trujillo. Acum eu mi-am luat o marja de siguranta de 4 ore ca pot sa mai prind autobuz, da vezi cum fuse si se duse jumatate din ea?

Dupa ce terminam de urcat bagajele, mult mai multe ca oamenii, o intreb pe senora de la bilete daca mai ajungem. No te preocupe, urmat de multe cuvinte in spaniola din care am inteles ca senor sofer de cocha e un Michael Sumacher andin, care zboara cu Mercedesu' pe drumu' de munte cel mai greu din tot Peru. No te preocupe! Adevaru adevarat e ca sunt io stresat. Pai soferu arata a fi meserias tata. Vorbeste la celular si da cu spatele ditamai Mercedesu. Acu' ca autocaru asta nu mai are nici macar o piesa de mertzan in el imi e clar. Gloria si-a trait-o in 1980, dar e ok ca tot de atunci sunt si cauciucurile. Slickuri frate, aderenta maxima. Pacat ca nu are drumu asfalt ca atunci se vedea adevarata valoare.

Asta e acum, ma urc in autocar si ma uit la cei de langa pentru incurajare. Nu se pune, ca-s singul gringo, si cel mai cuidat si necredincios ca-s singurul care nu ma inchin. Cel putin nu inca :). Usor, usor cat sa nu se demzembreze mertzanu o luam la goana pe drum pana ce ajungem in canion. N-am cuvinte sa zic cat de frumos a fost (si nici net suficient de bun cat sa pun pozele pe picasa) da o sa ma credeti pe cuvant. Mi-a fost o frica vecina cu moartea de vreo 5-6 ori, si ma intrebam ce naiba mai ramane din noi daca cadem, ca erau mai mult de 300 de metri. Spectaculos si periculos, 2 in 1 mai ceva ca samponu cu balsam. Rollercoster pe un drum unde te intrebi daca nu cumva autocarul e mai lat ca drumul da nu poti sa inchizi ochii de frumos ce este. Ca sa sumarizez: 392 de poze, toate intr-o zi si astea facute pe jumatate iesit pe geam. Genial si de repetat exprienta.

Dupa ce trecem in sfarsti muntii am ajuns in no man's land (am uitat cum se numea puebloul cu pricina) si ne oprim la baie (ca era nevoie mare dupa asa un drum) si sa mancam. Eu am luat un mate de coca si m-am uitat la 15 minute din Real-Barca. Eu si tot restul de locuitori (10 adica) din no man's land. Din pacate n-am apcat sa vedem tot meciul ca a trebuit sa plecam, oprind pe ici pe colo ca sa mai ridicam un andin ratacit ce voria sa ajunga la oras.

Episodul ce m-a facut sa ma simt ca acasa a fost la intrarea in districtul Cimbote (n-au pic de imaginatie astia, au un oras, hopa si districtu' cu acelasi nume … nu ca la noi cu judetele). Politia ne trage pe dreapta. Meseriasu' de langa sofer se tine tare, nu da spaga. Politia cere actele, si ii zice ca nu-s bune. El face pe prostu' si nu da nimic. Politatiu se enerveaza si mai tare, urca in masina si se apuca sa ne numere, doi la prefectura, doi la primarie ...Ce e pe acte nu e in mertzan mancat-as. Pana la urma se duce politaiu cu meseriasu la secitie, si dupa spaga de rigoare o luam din loc. Meseriasu avea o fata de jumulit mai ceva ca taximetristii daltonisti din Bucuresti.

Pana la urma se termina cu bine. Am ajuns in Cimbote (orasul despre care se zice ca mai curand castigi la loto decat sa scapi nejefuit daca esti turist) si m-am urcat in autocarul de Trujillo. Tot Mercedes da mai nou. Si tot el unico gringo de la bord.

In Trujillo m-am hotarat ca vreau la mare, asa ca am negociat cu taximetristul si acum sunt in Huanchaco, pe malul Pacificului si beau o bere rece.

Si cateva poze:

Next stop: Pentru 3-4 zile chill, ma invart prin zona sa fac o baie, sa vizitez orasul colonial (centrul Trujillo), Chan Chan, Huaca del Sol , Huaca del Luna si daca am timp poate sa invat sa fac si surf … (ca sa pot sa ma antrez mai apoi pe Dambovita).

De ce imi place in Peru

2011-04-28T06:12:00.001+03:00

Lasand la o parte ca tara e frumoasa rau, ca oamenii sunt veseli si ca n-ai cum sa te plictisesti, mi-am adus aminte de ce imi place in Peru. Sticla de bere standard are 620 ml :)

Azi am simtit nevoia sa beau prima bere in slapi si pataloni scurti pe malul oceanului Pacific, dupa o zi lunga rau si foarte frumoasa, despre care o sa scriu mai tarziu dupa ce ma trezesc. Acum ma duc sa dorm, si pentru prima oara de cand sunt in vacanta nu o sa sune ceasul :)

Hasta luego!

Zei

2011-04-27T03:22:00.000+03:00

De cand ma stiu am fost intirgat de fascinatia oamenilor pentru munti. Incasii au dus asta la extrem, mai mult decat nepalezii sau tibetanii. De cate ori se uita la muntii care le guverneaza viata exista o veneratie aprarte, soptesc repede ceva in barba, e mult respect, mai mult decat pentru Dumnezeu.

Ieri am vizitat memorialul de la Yungay, satul complet disturs de cutremur in 1970 cand o bucata din munte a venit la vale. Te uiti la muntii din jur si nu prea vezi care e bucata aia, pentru ca sunt atat de mari ca a fost de ajuns o firmitura ca sa rada un sat de 11.000 de oameni. De cate ori vorbesc despre dezastru se inchina la Dios si apoi printre randuri incep sa se roage in quechua (nu va ganditi la Dechatlon ca e furaciune numele) la munti sa-I protejeze. Nici acum nu inteleg cu ce au gresit.

Ziua de azi a fost ultima in Cordillera Blanca. Am fost la Laguna Paron, sa vad zeii. Si ce zei, 8 varfuri ce stau cu capul in nori pe la 6000 de metrii. Am avut noroc cu carul si azi a fost gol gol, nici un turist ratacit asa ca am avut locul numai pentru mine, sa ma bucur de linistea si maretia lui. Nici nu stiu cum sa zic ca m-am simtit. Mic, insignifiant, coplesit, bucuros, linistit? Amalgam in cap si in suflet, mult prea frumos ca sa stiu cum sa-l pun in cuvinte.

Coborand cu collectivo ma uitam la cele cateva zeci de case aruncate pe coastele muntilor, la oamenii extrem de simplii si de saraci care cultiva fiecare petec de pamant cu ce apuca si ma gandeam cat de fericiti pot sa fie ca in fiecare zi stau afara in umbra muntilor astia. Si de parca n-ar fi fost suficient ca cerul e prea albastru si la altitudinea asta norii sunt perfect desenati, taranii din jur se incapataneaza sa aduca si mai multa culoare in jur prin haine si prin ce cultiva. Nici nu stiam ca exista cartofi ce fac flori rosii si roz, porumb negru si rosu, plus infinite nuante de verde. Betie de culori ce se schimba cu fiecare moment prin trecerea norilor.

Si pentru ca deja e regula, nici o seara fara ploaie am avut un pic de timp sa pun cateva poze pe picasa.

Next: Cel mai frumos drum cu autobuzul (Canion del Pato) si sper ca Trujillo

Printre nori

2011-04-27T02:05:00.002+03:00

In seara asta dorm mai sus ca Moldoveanu si asta pentru ca am ales o camera single in locul dormitorului cu paturi supraetajate de la etajul de mai sus:). Oricum sunt intr-un oras la 3091m altitudine care e bagat intr-o caldare asupra careia vegheaza munti foarte inalti, de peste 6000 de metri … Cordillera Blanca.

Am ajuns in Huaraz la 6 dimineata dupa ce am dormit neintors pe autocar. Pana mi-am luat bagajul s-a facut lumina, asa ca am luat-o la pas imprenuna cu doi francezi care nu aveau unde sa stea. Dupa ce ne-am luptat cu "aranjatorii de cazare" de la terminalul terestru care ne recomandau hosteluri foarte bune, foarte ieftine si foarte sigure (n-au precizat pentru cine erau foarte sigure) am luat-o din usa in usa incercand sa gasim ceva decent cu apa calda si sub 10 dolari pentru o noapte. Primele doua ne-au refuzat cand au auzit ca stam doar o nopate, dar am ajuns la Backpackers, langa Mercado Central (piata) unde ne-am ales eu cu o camera fara mic dejun dar cu baie proprie pentru 25 de lei, iar ei cu doua paturi intr-un dormitor de 3 cu baia la comun pentru 35 de lei amandoi. Camerele curate, sapun, hartie igienica si propsoape imaculate. A urmat un dus care dupa cat am stat pe drum era mai mult decat necesar.

Apoi a urmat odiseea gasirii unui telefon ca sa sun acasa (international pe mobil) si a trebuit sa astept pana la 9. Intre timp am mers in piata si am mancat cu foarte multa pofta impreuna cu toti localnicii un mic dejun cel putin ciudat: mate de coca, supa de gaina, pastrav proaspat pe plita cu papas (cartofi) si rosii (dulci si copate pe bune) spaland totul pe gat cu 1 litru de suc de ananas (facut in fata mea fara apa sau zahar). Pentru toate astea am platit incedibila suma de 9 lei. Am dat 10 ca proprietarul m-a lasat sa-I fac poze copilului.

Dupa toate astea am luat-o la pas si am gasit in ultimul moment un tur organizat pentru Yungay si Llanguanco asa ca am ajuns sa vad lagunele, munti foarte inalti (care din pacate erau in ceata), sa mananc porumb fiert cu cartofi dulci si multe fructe (care au alt gust decat in Romania) cu multe dintre astea petrecandu-se la peste 4000 de metri, foarte aproape de nori. Apoi inapoi in Huaraz pe o ploaie de zici ca e sfarsitul lumii. Totul urmat de o cina si sper de macar 8 ore de somn :).

Next: Caraz si Laguna Paron ...

Maraton

2011-04-27T02:04:00.003+03:00

Daca pana acum am mai negat eu ca sunt nebun, de data asta chiar nu mai am ce sa zic. Dupa un zbor obositor peste ocean am aterizat in Lima la 6 jumatate seara, cand deja era intuneric. Si cum Lima nu este cel mai prietenos oras cu turistii, intelegeti de ce asta nu e prea bine. Dupa o ora am reusit sa trec de imigrari, sa-mi iau bagajul si sa trec de vama, doar ca sa ma enervez ca Orange nu are roamning in Peru pentru cartela, desi aveau operator preferat pe Claro si am verificat asta cu ei personal la reprezentanta inainte de a pleca.

A urmat eterna negociere pentru drumul de la aeroport cu taximetristii, ei cerand 30 de dolari eu oferind 15. Pana la urma am pus-o la pace cu un taximetrist ce avea o fata de incredere, era de la o firma autorizata si m-a dus cu 18 dolari pana in San Isidro, direct la autobuz cu un Renault Logan nou nout (ca acasa as putea zice).

Pentru cei care cred ca in Bucuresti este (sau a fost jungla pe stratda) va rog sa veniti in Lima. Cred ca e al 10-lea drum cu taxiul in care desi nu sunt credincios imi zic tatal nostru si imi e din ce in ce mai clar de ce nu or sa aiba nevoie nici o data de un parc de distractii. Bundgee-jumping e mic copil.

Am ajuns la Curz del Sur la 9 fara un sfert, exact cat sa cumpar ultimul bilet VIP pentru Huaraz. Opulence I has it :), dar prefer sa viu VIP pentru ca ma astepta un drum de 9 ore, dupa alte 13 in avion. In plus pana la 10 seara cand pleca autocarul am campat in salonul VIP, care e sigur, pazit si poti sa-ti lasi bagajele linistit ca nu fac picioruse. Compania se repecta, stai mai misto decat la business class in avion, scaunul e de fapt un fotoliu din piele ce se rabateaza la 165 de grade, ai mancare si bautura la bord, patura, perna si muzica de chill out. Singurul neajuns e ca mergand noaptea nu vezi absolut nimic.

Next stop: Huaraz … dupa 8 ore de somn sper

In aer si inapoi pe pamant

2011-04-27T02:03:00.002+03:00

N-am dormit de loc de la Bucuresti la Amestrdam. In primul rand am vazut rasasritul peste Fagaras si a fost formidabil. Sigur ca faptul ca nu era nici un nor pe cer a ajutat, dar portocaliul soarelui se vedea mult prea frumos in zapada de pe creste. Daca la asta mai pui si ca avionul era pe jumatate gol (ca doar nu sunt prea multi nebuni care sa zboare in prima zi de paste) si ca exista on-line check si iti poti alege loc la fereastra inainte de aripa pot zice ca ziua a inceput foarte bine.

In jumatatea aia plina de avion, mai exact pe scaunul de langa mine, a fost al doilea motiv pentru care n-am dormit. Un inginer geolog (petrol si gaze) care mergea in SUA la un training, si care vazuse multe la viata lui, inclusiv Venezuela. Si cum asta e pe lista mea de must see am avut un crash course de 2 ore despre cum era Venezuela acum 6 ani. Sa speram ca nu-l dau astia jos pe Chavez ca sa nu se perimeze informatia pana cand o sa ajung si acolo :) ...

Aterizarea la Amsterdam a fost ca deobicei enervanta din cal putin 2 motive. Intai de toate ca vezi pe geam ce pot face Olandezii si te enervezi ca noi nu putem si a doua ca desi e un oras intreg, Schiphol e curat, ordonat si fun. Micul dejun e clasic (oua+sunca+toast) si scump, dar pica foarte bine dupa mancarea din avion.

Am 3 ore de asteptat, si o sa ma apuc sa ma plimb de nebun ca sa nu ma plictisesc. Net ioc, asa ca cine stie cand o sa apuc sa pun astea on-line.

Next stop: Lima … dupa un zbor lung in care sper sa dorm.

Plecarea

2011-04-27T02:02:00.000+03:00

La 4 si jumatate in dimineata de Paste m-am urcat in taxi spre Otopeni. Dupa un Hristos a Inviat, 30 de minute de mers, o rovinieta cumparata din drum si 2 tigari care mi-au inecat complet cheful de a vorbi am ajuns in aeroport.

Check-in usor, formal, urmat de intrebarile alea fara sens. Mergeti la Lima? Nu domnisoara ma parasutez la mijlocul distantei… trec si de controlul de securitate aproape fara surprize, daca nu se pune ca s-a stricat banda si a trebuit sa scoata lucrurile cu mana din aparatul cu raxe X si ajung la pasapoarte. Inca o formslitate si sunt in noul terminal de plecari, mult mai civilizat si aproape ireal pentru tara din care plec.

Curat, cafenele, muzica de chill out, fara imbulzeala si manele, cu locuri de stat jos suficiente. Ce sa mai mai ca nu-mi vine sa cred. Imi iau la revedere de la tara asta cu un cappuccino perfect de la illy in timp ce ma uit la 2 vrabiute care se joaca de zor zburand in terminal. Carcotasii ar zice ca asta e un lucru romanesc, atat de slab etansat ca au intrat si vrabiute inauntru. Eu il vad ca o apropiere de natura :)

Mai beau un pic de cafea. Cel mai probabil o sa fie ultima cafea buna in urmatoarele 30 de zile.
Next stop: Amesterdam pentru cateva ore

Din weekend

2011-04-19T16:19:00.000+03:00

In weekend am fost la Sofisticat si m-am jucat cu multe multe animalute misto si care cu siguranta au o capacitate cognitiva individuala mult peste cea a unor bloggarasi mioritici. (despre educatie nici nu are sens sa mai deschid discutia ...)

Greselile noastre

2011-04-11T22:43:00.000+03:00

N-as fi scirs despre asta daca nu cred cu adevarat de zice domnu' Seth Godin. Sau cum ar zice Beigbeder in Egoistul romantic "On apprend par ses erreurs;c'est pourquoi le succes rend idiot". Asta in cazul in care va intrebati de unde era motto-ul :)

Pregatiri

2011-04-11T22:32:00.001+03:00

Ieri am citit pentru prima oara ghidul despre Bolivia. Sunt prea destept ca sa fie nevoie sa-l citesc imi tot ziceam. Vreau sa vad Isla del Sol, La Paz, Sucre si salar de Uluny. Simplu ca buna ziua. Prea destept.

Ei cate odata e bine sa fi mai prost. Citeam ieri si nu-mi venea sa cred. Am nevoie de viza si de vacin contra febrei galbene. Fara astea nema Bolivia, nu pui piciorul in tara. Bun. Sun la Babes. Vacinul se rezolva Marti. Da ce naiba fac cu viza?

Google translate. Apoi mail lui Nicu. Frate nu ma lasa sa fac de rahat si vezi daca e bine in spaniola ce am scris aici. Apoi mail la ambasade. La aia a Romaniei si la aia a Boliviei: din Peru. Raspunsul a venit repede de la cea a Romaniei: Poti sa-ti iei viza de aici din Peru. Acum astept sa-mi confirme si cei din Bolivia.

Si pentru ca toti imi zic ca sunt nebun si ca ma duc cu rucsacul in spate de unul singur o sa las imaginile sa vorbeasca. Doar 3 (restul de 896 aici):

Un mare om

2011-04-09T23:44:00.003+03:00

Azi l-am descoperit pe Marin Moraru altfel decat l-am vazut vreodata. Emotionant, simplu, cultivat si trist. O filosofie mai mare decat viata intr-o emisiune prea buna ca sa faca audienta.

Profesionistii de pe TVR. La stiri e Cherida, la Pro s-au terimant talentele autohtone. EugeniaVoda inca se incapatineaza sa promoveze valori adevarate intr-o lume prea superficiala.

Obrigado!

Tot in Bucuresti

2011-04-09T22:46:00.002+03:00

Si pentru ca vreau sa fiu corect tin sa mentionez ca mai sunt si lucruri frumoase in orasul in care locuiesc

Un tramvai numit cultura

2011-04-09T22:43:00.000+03:00

Primavara merg cu tramvaiul. Nu e un anotimp mai bun pentru asta, acum nu e prea cald si ploua rar. Am linie directa de acasa pana la munca, ma urc in el si 30 de minute citesc cu iPodul in urechi castigand o ora de cultura pe zi. Sau cel putin asta e planul, sa castig timpul asta in loc sa conduc masina si sa cresc si mai mult profiturile Petrom si poluarea.

Cultura asta insa e cu doua fete. Daca am noroc e cultura din carti, idei ce-mi incoltesc in minte. Emotii si
trairi. Sau pot sa fie ca aseara cand ma intorceam de la munca. Cultura de Bucuresti, de Romania, cu iz de etnie si lipsa de sapun. Intai de toate eu stateam linistit la locul meu, cu capul in soarele gol al lui Asimov si Afraid to shoot strangers in casti cand am simtit un miros imposibil de descris. Daca ar fi sa incerc sa-l creionez nu as avea cum sa-i fac dreptate. Era genul acela de putoare care te face sa lacrimezi si daca incerci sa respiri pe gura. Sursa era aurolacul ce tocmai se urcase, si care cu siguranta ca nu a vazut sapunul nici macar in reclame. Subit, jumatate de vagon a fugit in partea din fata a tramvaiului, iar la prima statie m-am mutat in primul vagon.

In noul vagon a trebuit sa umblu la volum. In general eu nu ascult muzica cu scopul de a surzi, insa imi era nevoie sa acopar sunetul unui telefon mobil ce repeta la nesfarsit o manea cu dusmani, bani si femei in ordinea aleatoare a cuvintelor. Si de parca nu era suficienta creatia artistului, grupul etno-focloric posesor al telefonului cu pricina tinea isonul melodiei cu voci suave asemanatoare unor ragete educate acompaniate de cuvinte de alint cu un nume de oras din Croatia.

Pana la urma am scapat de fanii infocati ai artistilor cu nume de mezeluri si am incercat sa ma reintorc la celalat tip de cultura. Timp de doua statii chiar am reusit pana cand un parfum mi-a gadilat din nou narile. N-as putea zice ca era chiar neplacut, pentru ca de data asta era sigur comercial. [Paranteza patrata – sa se scrie pe flacoanele de parfum ca nu sunt de unica folosinta, deci nu trebuie golite din prima]. Intamplarea face ca aveam si Pasarea Colibri pe iPod, dar parfumul nu era din tari straine si mai ales nu putea acoperi sub nici o forma matreata domnitei din fata mea, ci doar mirosul si eventuala lipsa a apei calde.

Am inchis cartea si am respirat pe gura ultimele 2 statii. Nesansa a facut sa cobor la aceiasi statie cu prea minunata domnita. Refugiul era mic si aglomerat, iar in fata noastra era o doamna de etnie asemanatoare cu a domnitei, si un copil in brate. As fi vrut sa zic ca e puradel, dar nu este politic corect. Refugiul ingust combinat cu coropolenta doamnei cu copil si adaugand tramvaiul oprit in statie si masinile ce curgeau neincetat a dus punctul culminat al serii. Domnita parfumata si grabita vroia sa treaca, copilul nu se dadea dus din calea ei (cu tot cu maica-sa), nervii erau la maxim si limbajul era colorat. A iesit cu o mini paruiala si cu scuipaturi. Oricat as incerca sa reproduc injuraturile nu pot, insa punctul culminat a fost: „Fa nenorocito … iti trag una in cap cu copilu’ de te omor, futu-ti …”. Urmat de o flegma in plina fata.

Asta e Romania din tramvai, mereu surprinzatoare ca o gradina plina de flori. Daca as fi fost credincios mi-as fi facut cruce. Cum nu sunt, ma gandesc sa emigrez intr-un loc cu specii florale mai putin diverse. Pana atunci insa … ma culturalizez mancatiash’ !

Ce vine maine?

2011-04-04T22:55:00.002+03:00

Cele mai intense momente erau cele de dinainte de marile realizari. Nimic nu se poate compara cu linistea si asteptarile premergatoare unei intamplari ce stii ca o sa vina. Asa a fost cu admiterile si cu bacul, cu primele plimbari cu ochi caprui, cu noptile pe tren asteptand sa simti mirosul marii si nisipul sub talpi.

Intodeauna mi-a fost greu sa traiesc momentele astea. Intens de greu si nespus de frumos. Deobicei reusesc sa adorm dupa nenumarate chinuri, dupa ce ma foiesc ingrozitor, ma uit la televizor la reluari pe Discovery sau filme proaste. N-am nervi sa citesc, nu am rabdare sa ma gandesc si nu am curajul sa-mi construiesc vise de frica de a nu fi naruite. Si in fiecare dimineata ma trezesc odihnit si plin de viata si emotie de parca ar fi prima zi din viata mea.

Cele mai grele sunt cele ce preced incertitudinile. Povestile ale caror final nu-l stii, dar il speri. E aventura din aer, entuziasmul a ceea ce poate sa urmeze si simt asta pulsand in vene gata sa-mi zmulga inima din piept si ochii din orbite. Am invatat sa-mi aman lucrurile pana in ultimul moment ca sa mai castig ceva de facut in momentele alea. Am devenit un alergator la 100 de metri garduri, facand totul pe fuga ca sa am o scuza sa nu dorm.

Am o lista lunga de astfel de momente in viata. Pana acum ingerii au vegheat, stelele s-au aliniat, cei ce ma iubesc si prietenii mi-au tinut pumnii atat de stransi incat toate mi-au iesit. Toate, incepand de la admiteri, operatii, tratamente, interviuri si vacante.

Acum se apropie din nou o perioada plina. In week-end mi-am cumparat biletul de avion si rucsacul, de cateva zile citesc doar ghidul de calatorie si ma abtin sa iau o decizile legata de unde o sa merg prima oara. Probabil in noaptea de Paste o sa dau cu banul sa vad daca iese Nord sau Sud. Tot ce imi lipseste e sacul de dormit, pe care un prieten o sa mi-l imprumute la fel ca data trecuta. In rest sa fie vremea frumoasa, ca norii si albastrul cerului din Peru inca il mai vad uneori cand inchid ochii. Mai am un pic si ma asez la drum, o luna de vagabondaj in tari ce stiu sa se bucure de culoare chiar daca sunt sarace.

Vamos!

Celelalte alegeri

2011-03-31T07:57:00.003+03:00

In spatele oricarei decizii stau ascunse emotii. Sigur, sunt o finta rational, dar imi bazez rationamentul pe felul in care emotionalul coloreaza poza de moment si calitativul unei situatii nu e dat de matematica pentru ca oricat de interesant ar fi nu poti sa simti ecuatii. Daca esti suficient de destept si de nebun poti sa cuantifici sau sa compari emotiile, dar nu poti sa simti numere (cu exceptia in cazul in care ai castiga cateva milioane la loto …)

De unde tot acest intro? Pai de o luna ma trezesc in postura de receptor al aceleiasi intrebari: De ce ai schimbat proiectul? Pentru unii e halucinata alegerea. Pentru altii pare stupida. Fiecare dintre cei cu care am discutat au avut propria lor idee. Nu am crezut ca pot fi atat de multe idei si posibilitati de a explica o alegere. Personal nu m-as fi gandit nici macar la jumatate din cele pe care le-am auzit.

De fiecare data raspunsul meu a fost acelasi, chiar daca uneori l-am imbracat in alte cuvinte. Ca multe altele din viata mea este direct influentat de experienta cancerului. Am invatat ca in viata sunt multe lucruri care par importante, insa cele care sunt cu adevarat de neinlocuit sunt foarte putine. Sigur te poti minti singur, poti sa renunti la ele o perioada, dar trebuie sa ti cont de efectul de bumerang. Vor veni inapoi, fie ca vrei fie ca nu. Si e preferabil sa nu fie nevoie de un cancer ca sa intelegi asta.

Cel mai important este echilibrul sentimental al unei zile. Sa fiu corporatist imi plateste facturile, dar nu ma defineste. Sa pot insa sa fac ceva ce-mi place la munca, zi de zi, e un factor igienic pentru sanatatea mea. Daca nu ma pot trezi de dimineata si sa-mi zic: azi o sa fie o zi misto si o sa invat ceva nou atunci am pierdut o zi din viata. Lipsa asta duce la carente mai mari, la a uita cum sa te bucuri de celelate lucruri mai simple si mult mult mai importante.

Poti sa alegi sa nu ai asta. Pentru o perioada. Poti sa pleci in concediu ca sa te incarci cu bine si sa poti apoi sa faci ce nu-ti place. O perioda. Poti sa te duci la psiholog si ca cauti noi moduri de a continua sa faci ce nu-ti place. O perioada. Dar cand uiti sa te bucuri de restul lucrurilor din viata ta, cand ceea ce ajunge sa te defineasca este excat lucrul care nu-ti place e deja tarziu. Atunci trebuie sa te opresti sau omul pe care-l vei vedea in oglinda nu mai esti tu. Si sanse mari sunt sa nu-ti placa ce o sa vezi.

Cand n-am mai vrut sa continui in proiectul vechi, eu mi-am ales compromisul. Am ales pentru mine, in felul meu, si platesc costurile acum … insa indiferent de cum le-as aduna si inmulti sunt mult mai mici decat alternativa. Din ce in ce mai multi oamenii din jurul meu ajung la capatul perioadei. Unii se opresc si se intorc la lucrurile simple, fiecare in felul sau cu costurile aferente. Respectul meu pentru toti cei care au curajul si nebunia sa faca asta. Pentru ca o fac pentru ei, si stiu cat de greu este…

Daca esti programator ...

2011-03-30T15:57:00.000+03:00

Ieri un amic mi-a dat o problema de interviu de la Facebook. Aproape ca n-am putut sa mai adorm aseara pana cand n-am gasit solutia. Dis de dimineata, m-am trezit si m-am apucat sa scriu cele cateva linii de cod care o rezolva. N-am stat sa ma gandesc nici macar negru sub unghie la cat de idioate erau constrangerile puse asupra problemei.

Azi am dat la randul meu problema catrova oameni. Unul dintre ei, poate printre cei mai destepti oameni pe care ii cunosc, m-a facut sa ma gandesc nu la solutie, ci la problema. Am fost atat de spalat pe creier incat am uitat ca in primul si primul rand NU trebuie sa te gandesti la solutie ci sa-ti clarifici problema.

Tot el mi-a dat si linkul asta. Pentru un programator lectura este cel putin savuroasa. Pe mine m-a facut sa caut rapid in toate scripturile de interviu pe care le am si sa revizuiesc toate problemele de genul asta. Am pastrat doar una ...

Adevarul adevarat si incontestabil

2011-03-23T23:56:00.001+02:00

Nu nici un secret ca lucrez la Adobe. Cum nu-i nici un secret ca nu-mi plac trolli si nu citesc bloguri de proasta calitate. Astazi a fost mare, mare, intamplare pe care un amic cu gusturi mai manelisto-cancaniste a avut inspiratia sa mi-o aduca in vedere. Incredibil! Intre Moni poate grabi divortul si Ce Corsa mea!, inegalabilul si atotsituorul Zoso si-a luat in serios rolul de Dumnezeu al blogurilor mioritice si ne-a iluminat cu adevarul adevarat despre ce ar trebui sa faca Adobe. Mai aveam putin si imi dadeau lacrimile de emotie, stateam cu degetele inclestate pe tastatura tremurand de anticipatie. Oh viziune divina ne-ai salvat! Asta este calea cea dreapta, directia care va putea duce compania la care lucrez pe culmi neinchipuite de performanta si profit.

Dupa ce mi-am sters lacrimile de ras am inceput sa citesc comentariile. Acealsi stil … a mea e mai mare si mai tare, flash e de cacat, photosopu’ merge greu, produsele voastre e scumpe rau frate! Mi-a placut mai ales logica increbilia prin care vrem un flash mai bun cat mai repede da’ parca se face prea des update la el. Ce sa mai, un fir al gandirii demn de olimpiada international a blogarilor.

Amu’, gradina domnului e tare larga si tat omu’ are voie sa scrie ce-i doreste inima pe blogu’ lui. Da’ e mare facatura asta a lu’ Zoso. E ca si cum aia de la Cancan s-ar apuca sa dea sfaturi de investii financiare lu’ Morgan Stanley. In plus, nu cred ca vreodata un blog post cu Adobe a stat intr-o companie mai selecta. Adica nu-i de ici de colo sa scrie Zoso despre tine imediat dupa Moni. Daca vedea wallstreetu’ blogpostu’ asta se ducea actiunea in sus ca racheta!

Astept cu nerabdare posturile acestui mare scriitor cu parerile sale super pertinente despre iPad2, eventual imediat dupa un post despre divortul dintre Oana si Pepe. Nu de alta dar sigur Steve Jobs e abonat la RSS feed...

Ca prostul

2011-03-21T20:09:00.002+02:00

Stau si astept ca un prost la usa unui cabinet medical. Privat de data asta, si platit de companie. Nu isierita banii, stau de 1 ora iar data trecuta medicul nici macar nu a venit!

Dar de ce sunteti nervos? Vine implacabil intrebarea asistentei... Chiar asa, de ce dracu as fi nervos? Ca doar nu mi-au gresit analizele atat de rau cat sa zici ca-s cu un picior in groapa! Nu, acum doar nu-s in stare sa se organizeze! Aia cu analizele au facut-o luna trecuta! De eram mai slab de inger si netrecut prin multe mizerii ma duceam direct la cimitir! Asa doar mi-am refacut analizele la unii care sunt in stare sa le faca bine!

E clar, sunt prost ca ma enervez din nimicuri de astea! E vina mea ca le permit sa faca asta!

Daca sunt litere mancate sa stiti ca e vina telefonului de pe care scriu. Io am degetele mari si tastele sunt mici :)

Si daca va intrebati clinica de toata prastia despre care vorbesc e Polisano!

A venit razboiul

2011-03-20T13:24:00.000+02:00

M-am trezit de dimineata in plin razboi la televizor. O noua Bosnia, un nou Kosovo, posibil un nou Irak. Sigur ca Gaddafi e aproape dement si schizofrenic. Sunt sigur ca isi terorizeaza propriul popor ca orice alt dictator nebun care isi ataca civilii cu armata. E plina istoria de exemple identice.

Ce ma enerveaza la culme e ipocrizia si prostia. Toata lumea s-a trezit acum sa apare poporul libian de dementa dictatorului. Gata nu se mai poate tolera o astfel de situatie. Italienii au strans din dinti atatia ani. La fel si francezii. Impreuna din 2006 pana acum au vandut Libiei lui Gaddafi armament de 1 miliard de dolari. Adica acelasi armament pe care scizofrenicul il foloseste ca sa-si impuste poprul rasculat transformat in insurgenti si rebeli din dorinta de libertate. Sper ca e ipocrizie asta, pentru ca prostia ar fi prea mare si dureroasa. Nu pot sa cred ca in 2006 nici Franta si nici Italia nu stiau cui vand armele.

Si pentru ca suntem in era faisbuc bineinteles ca n-au lipsit de pe afis comentariile de genul: it was about time, fuck gadafi (nici macar numele nu s-a obosit sa-l scrie bine), let’s kick ass … Interesant este ca nu erau puse de romani, ci de americani. Americani care dupa 11 septembrie nu intelegeau cum e posibil ca cineva sa-i urasca atat de mult. E simplu, e foarte foarte simplu. Uitati-va la ce comentarii faceti. Ganditi-va ca atacurile astea, oricat de precise ar fi, vor omora civili. Si cred ca e doar o problema de timp pana cand o parte din razboiul asta se va muta acasa la voi. E o lista atat de lunga de oamenii care urasc america … si disperarea naste intodeauna teroristi … pentru ca oamenii disperati nu mai au ce sa piarda. Viata si-au pierdut-o de mult.

Daca vor sa opreasca terorismul occidentul civilizat ar trebui sa isi schimbe in primul rand atitudinea. Si sa-si educe cetatenii. Exista insa si o raza de speranta in asta … Germania sta de deoparte. Cat despre Paris, o sa mai aman vizitele pe acolo. Nu de alta dar sunt sanse sa se transforme intr-o zona de razboi, mai ales dupa ultimele declaratii ale lui Gaddafi: ...voi folositi metode teroriste, vom transforma asta intr-o revolta mondiala. E multa nebunie in ele. Dar si mult adevar.

La sfarsit de zi

2011-03-16T20:22:00.000+02:00

Am fost in parc in weekend ca sa ma vada soarele. As putea sa scriu despre turma de rumegatoare de seminte de floare care asterneau pe jos mandru covor de coji ce ajungea pana la gleznele nu prea firave ale gazelelor ce rapundeau la apelativul Auzi Fa?

Sau as putea sa vorbesc despre familia Cojones(Coaie pentru cei care nu sunt telespectatori Acasa TV). Familie mare, ... apelative dupa intelect, coane. Mi-a luat un timp sa inteleg de ce se strigau unii pe altii dupa numele de familie. Era un semn de curaj.

Am ales insa sa nu vorbesc despre asta ci sa las cateva poze sa vorbeasca. A fost fun, cool, extrem. Adica exact cum ar trebui sa fie la varsta aia ...

Corporatia mea ...

2011-03-16T20:13:00.001+02:00

Nu stiu cum se face ca majoritatea oamenilor pe care ii cunosc lucreaza in corporatii de alea cu mesaje, valori, spalaturi pe creier si omoratoare ale spiritului liber. Si in majoritatea lor blameaza toate aceste lucruri, se razvratesc in fata unui pahar de bere de zici ca-s leiti Che Guevara si maine poimaine o sa porneasca o revolutie. E bine ca apoi vine dimineata si ajung la munca intra in sedinte si se duce pe apa sambetei spiritul revolutionar. Mai bine zis pe apa lunii …

Cand eram mai mic si mai idealist eram si eu la fel. Acum m-am facut mai mare si incerc sa nu mai fiu asa. Pana la urma sunt atat de multe lucruri mai bune in viata asta incat chiar nu merita sa-ti bati capul cu sistemul de valori al companiei si cum se aliniaza el cu filosofia ta de viata.

E adevarat ca majoritatea companiilor sug viata din tine. Le dai pasiunea ta, cei mai frumosi ani din viata, iti legi visele si dorintele de povestile lor, te mandresti ca lucrezi in ele. E prea adevarat. Insa nu le dai cadou. La sfarsitul lunii primesti fluturasul de salariu. Cat de tare merita nu tine de mine sa evaluez. Vrei sa te duci in varf de munte sa fi liber. Fa-o! E alegerea ta. Eu aleg sa raman si sa muncesc tocmai ca sa am corporatia mea.

Titlul e edificator… corporatia mea. Eu am corporatia mea, proprie si personala, la mine in cap. Si in corporatia asta a mea valorile sunt cerul albastru si culorile din Peru, mirosul marii si culoarea nisipului din Vama, zambetele celor din viata mea, gustul berii bauta cu prietenii, mistourile nesfrasite la adresa a tot ce nu imi place. Si o sa imi iau o luna de concediu de la corporatia in care lucrez ca o sa-mi plimb creierul (sau ce a mai ramas din el) prin america de sud. Brainwashed, I has it!

Unii din prietenii mei or sa zica ca nu sunt cea mai buna persoana sa vorbesc despre asta pentru ca nu reusesc nici eu sa fac ce am tot zis (stiu cu singurata ca o sa ma ia cineva pe mes sa rada de mine …). Lor o sa le raspund ca nu trebuie sa faci ce face popa, ci mai curand ce zice :). Si cu multi pasi mici ajungi departe …

De primavara

2011-03-16T20:06:00.002+02:00

Nu stiu prea exact ce sa intamplat in alchimia zilelor astea, dar incepand de duminica am o stare de bine extraordinara. De mult n-am mai fost atat de relaxat si de bine dispus. Mistocareala a ramas, problemele sunt tot aceleasi, nu s-a schimbat nimic major in stilul in care viata curge, dar odata cu soarele simt ca nu mai am furtuna si frig in suflet si in cap. Dorm bine, sunt odihnit,si dupa mult timp am un chef nebun de munca si a reinceput sa-mi placa ce fac. Cred ca primavara e de vina, pentru ca intodeauna primavara inseamna noi inceputuri.

Acum imi mai doresc sa fie si molipsitor… si sa ma tina :)

Cum te da Faisbuc afara ...

2011-03-09T12:26:00.000+02:00

Asta am gasit azi pe mess cand m-am ridicat din pat
[******]: frate ti-ai dat demisia?.
[RDU]: nope
[******]: hai mah ca pe facebook scrie worked at Adobe.
[RDU]: mda, sunt handicapati astia
[RDU]: schimb acum

Asa ca mi-a venit o super idee, de super feature pentru super faisbuc. Pe bani … Seful tau sa-ti poata schimba statusul automat cand te da afara :). Hai ca-mi fac un start-up … (versiunea 2.0 o sa fie si pentru ending a relationship ca e piata mai mare).

Si asa se incheie un bun exemplu despre cum sa NU faci backward compatibility cand iti faci upgrade la profil :).

Printre cuvinte

2011-03-01T20:57:00.002+02:00

Ieri a fost record de audienta pe blog. 78, asta daca pot sa am incredere in Analytics. Si cum blogul meu nu e deloc colaborativ azi am avut mess-ul plin de opinii si pareri. Unele mai suparate, altele mai putin, unele contrare, alte pro. Ca doar nu suntem toti o apa si-un pamant sa gandim la fel.

Am avut surpriza sa fie doi oameni care sa-mi atraga atentia ca blogul asta e un monolog si nu un blog. Corecta observatie. Pertinete comentariile. Si tare imi place sa-i dezamagesc si sa le zic ca asta nu e un blog ci un jurnal. Eu ma vars in el atunci cand nu mai am loc in mine sau cand pur si simplu vreau sa arunc o emotie sau o traire. Atat. Nu vreau dialog, nu ma intereseaza parerile scrise ale celorlalti. Poate ca sunt invechit cand cred ca o discutie curge mai bine cu un ceai sau o bere in fata. Prietenii nu-i am pe faisbuc ci in suflet, si sufletul meu nu poate sa conceapa discutiile pe blog, ca e de moda veche.

O sa-mi ziceti ca sunt obtuz, necomunicativ si egocentric. Al naibii gihnion, ce sa zic! Ia sa-l vad eu pe ala a carui parere nu o ascult. Cui i-am dat eu cu flit cand a zis sa iesim la o bere sa mai povestim? Care e cel caruia nu i-am raspuns la mail sau pe mes legat de ceva de pe blogul meu? Nu socializez pe blog cum nu fac asta nici pe faisbuc, twiter sau alte canale virtuale. Cel putin nu cu cei la care tin, si n-as vrea sa-i discriminez. Socialul pentru mine inseamna sa-l vad pe omul din fata, sa-i pot citi bucuriile sau tristetile pe fata. Cand o sa se umanizeze retelele de socializare si blogurile o sa ies si eu al bere virtual.

Un singur lucru din mesajele de azi m-a desumflat un pic. Am suparat pe cineva care a interpretat personal o relatie la fel de personala dar contrara cu parerile lui. Si mi-am dat seama ca printre cuvinte e greu sa fi inteles. Inca un motiv in plus sa-mi limitez blogul la ale mele.

Da' surpriza unde e?

2011-02-24T09:13:00.000+02:00

Inchiputiti-va ca lucrati cu cineva un an de zile. Un an greu de tot cu multe probleme. Inchipuiti-va ca in anul asta greu tot dati din gura degeaba (de cele mai multe ori pentru ca ordinea de silabisire, tonul si contextul le gresiti voi). Inchipuiti-va ca de la un moment dat in anul ala incepeti sa vorbiti cu celalat fara perdea si sa-i ziceti lucrurile in fata (nu faceti asta la servici pentru ca dauneaza grav carierei si procentului de marire a salariului). Si dupa tot anul ala greu de tot, cand deja lucrurile incep sa se aseze spre bine pentru toata lumea va uitati la un grafic care masoara cat de bine a fost anul ce a trecut.

Unii ar vrea sa inteleaga. Pentru altii e clar ca ziua buna. Ai rezultatele, ai conflictele trecute, ai feedback-ul direct si indirect primit in timpul anului. Oamenii sunt aceiasi, ii stii deja. Singurul lucru care nu-si are locul in asta e surpriza. E ca si cum ai aruncat o tigare aprinsa intr-un butoi de pulbere si dupa aia iti sare inima din loc ca a explodat (unde mai pui ca ai din 5 in 5 metri afise cu NU FUMATI).

Pentru mine sa ma uit la panta unui grafic n-a fost fun. Pentru ca doar am reiterat ce am zis un an intreg degeaba. Surpriza n-a fost nici macar ca nu eram singurul. Pentru ca dupa un an atat de greu e imposibil sa fiu doar eu cel afectat. La fel de imposibil ca aratatul cu degetul in situatia asta. Toti am fost in aceasta ciorba si toti suntem de vina. Nici o surpriza aici.

Nici macar finalul n-a fost o surpriza. In cartile alea pe care le citesc si pe care ma incapatanez sa le aplic (desi stiu ca este absolut gresit si ca ma fac singur un exemplu de incompatibilitate) laitmotiv-ul e echipa. Adica noi. De la celalat am auzit de multe ori "hai sa-ti explic cum functionez eu". Niciodata insa nu m-a intrebat "cum functionezi tu", "cum iti este tie mai bine", "ce ai tu nevoie". De aici si panta ... (sper ca n-am stricat supriza)!

Pe asta n-o am in sistem

2011-02-18T10:07:00.001+02:00

Sunt intr-o perioada in care fac pace sau cum ar zice cineva care ma cunoaste, frate tu nu faci pace ci ii pui pe aia de te-au enervat sa plateasca. Am facut pace cu ING. Iaca si povestea:

Dis de timineata, craiul a incalecat pe multi cai (diesel) si se duse la lacasul zanelor portocalii. La orele la care soarele de pe cer (ascuns de nori) lumina exact intrarea in lacas ca sa desfaca vraja celor 1000 de lacate (si a alarmei) tot ce gasi craiul nostru fu un leu, acest pazitor necuvantator atarnt deasupra intrarii. Trecura 15 minute pana cand veni prima zina si cu bagheta fermecata in forma de cheie deschise poarta taramului magic pentru muritorii de rand. Craiul ii ceru zanei sa ii inchida conturile si cardurile. Zana cea buna se dadu de 3 ori peste cap si se prefacu in muma padurii zicand ca nu se poate pentru ca unul din conturi a fost deschis la alte zane, tot portocalii si alea. Craiul insa avea un telefon fermecat cu care sunase inainte la zanele din call center de unde aflase ca exista o vraja prea minunata care se numeste transfer. Asa ca muma padurii se apuca sa dea in taste de zor si ca prin minune conturile s-au inchis (si tot ca prin minune asta s-a intamplat exact 1 zi inainte de plata comisionului anual de administrare).

Pe hartia fermecata pe care craiul o primi drept zalog la motivul renuntarii scria lipsa de utilitate. Cand craiul a zis ca el vrea sa scrie acolo comisioane prea mari, muma padurii redevenita zana intre timp a raspuns simplu: "Pe asta n-o am in sistem". Poate ca ar trebui ii zise craiul, si zana ii confirma ca nu este primul muritor care zice asta. Si pentru ca avem de-a face cu un crai razboinic, acesta refuza sa semneze hartia pana cand zana nu scrise cu mana adevaratul motiv si stampila. Dupa asta, craiul incaleca pe o sa (diesel) si se duse la servici.

Si lasand povestile nemuritoare deoparte sunt 3 lucruri cel putin interesante:
1) E a doua oara cand office-ul ING nu este deshis la timp (9:30) si trebuie sa astept sa vina cineva.
2) Mai era acolo un amarastean ca mine, dar care venise sa-si ia contractul de credit. Raspunsul a fost halucinat: Colega care se ocupa de contracte vine doar la 10:30
3) Lipsa dorintei de a ajuta un client (chiar si pentru ultima oara). E ca si cum ai intarata un caine nervos. Si daca faci asta ar fi bine sa te uiti inainte si sa te asiguri ca e in lant.

Politica

2011-02-18T09:34:00.000+02:00

Nu imi place Iliescu. Parerea mea e ca a fost si va ramane nociv pentru tara asta, insa intodeauna i-am apreciat calitatile de om politic. Poate cel mai bun om politic al Romaniei de dupa 1989. Astazi insa cred ca a facut-o de oaie, l-a luat gura pe dinainte si a zis adevarul: Iliescu compara uniunea PSD-PNL cu alianta SUA-URSS împotriva Germaniei lui Hitler.

Bun, sa zicem ca Piratu' cel viteaz e Hitler. Atunci Ponta e Stalin? PNL-ul e SUA? Pai daca e asa, atunci e grav de tot:
- Aliatii l-au invins pe Hitler si Romania a stat 45 de ani sub comunism (1-0 pentru PSD in meciul cu Romania)
- Pe americani ii tot asteptam sa vina de 66 de ani. Sunt doar cativa care s-au ratacit pe aici (penalty contra PNL)
- Dupa pace a urmat un alt razboi de data asta intre aliati, mult mai crunt si opresiv (de ambele parti), E vorba de cel rece, si personal sunt satul de iarna. Sa inteleg de aici ca odata ce-l debarca pe Pirat si pe corsarii PDL-isti o sa inceapa razboiul rece intre PNL si PSD? Nu ca n-ar fi tipic pentru plaiurile noastre mioritice

Eu am invatat ca istoria nu minte. Si daca zambetul inconfundabil acestei intelepte babusca zice adevarul atunci tare mi-e ca o sa dam cu corabia asta de stanci pana cand o scufundam de tot. Si barci de salvare canci, ca le-a luat deja Hitler. Tot e bine ca macar o sa invatam sa respiram sub apa ...

Despre principii

2011-02-16T21:09:00.002+02:00

Principiile sunt pacatoase, unealta diavoleasca. Sincer ar trebui interzise prin lege, biserica ar fi bine sa le infiereze mai ceva ca prostitutia si omuciderea. Principiile tin prea mult de liberul arbitru, de filosofia interioara a fiecaruia dintre noi. Cum sa ti le raportezi la cel de langa? Cine alege care este adevarul universal si sistemul de valori care guverneaza patetica existenta a gulerelor albe? Piei drace!

In ultimul timp m-am gandit mult la asta. Prea mult si prea incoerent. Si am primit feedback, de unde am vrut si de unde nu, legat de principiile mele de viata si cum se alinieaza ele la ceea ce fac. Aici e subtilitatea de fapt, cum le aliniezi cu ceea ce faci … si de aici iese si dilema. Poti sa acepti filosofia cealalta, opusa diametral credintelor tale interioare, nevoii tale de igiena a ratiunii? Cred ca poti, insa nu fara sa te coste, fara sa te consumi. Am decis, pentru mine cel putin, principiile dauneaza grav sanatatii. Si oricat de sanatos ar fi sa faci ceea ce-ti place e mai sanatos sa platesti facturile.

E ca o poveste interesanta. In momentul in care mi-am relaxat credintele, in momentul in care am acceptat inaceptabilul, atunci a intervenit relaxarea si detasarea emotionala pe unele zone. Si implicit am putut sa ma focusez spre a salva atat cat pot din moralitatea mea (si asa indoielnica) si rezultatele au aparut. Au fost chiar mult mai bune odata cu renuntarea la a privii in viitor. E simplu, iti ti capul in pamant si te focusezi pe urmatorul pas. Atat, nimic mai mult. Pentru ca atat ti se cere, atat se vrea de la tine in realitate. Declarativ e altceva, e fum …

Azi a fost prima zi cand m-am gandit la renuntarea asta la principii si am zambit. Nu pentru ca stiu ca e doar una temporara ci pentru ca mi-am adus aminte de Mefisto si a lui replica de final … „Dar arbitrii?”. Cam asa e si cu principiile. Nu conteaza cine joaca in teren, conteaza doar ce vrea arbitrul…

Educatia celor 4 bani

2011-02-14T07:47:00.000+02:00

Ieri am incheiat definitiv conturile cu Vodafone. Adica m-am dus sa-mi ridic banii de pe ultima factura in minus. La caserie totul bine si frumos, dau factura veche, numarul cererii de rambursare si buletinul. Sunete de taste, 5 minute, semnez o hartie si vin si banii. Venisem pregatit de acasa sa dau rest exact. Cand ma uit la suma de pe tejghea lipseau 4 bani. Le zic asta, si mai mult in sila imi arunca o moneda de 5 bani. Le multumesc frumos, le dau inapoi 1 ban si plec.

Acum iarasi o sa zica lumea ca sunt chitros, insa imi este foarte greu sa-mi inchipui situatia asta intr-o tara civilizata. Imposibil as spune. Nu stiu de exemplu cum fac austriecii de au intodeauna monezi pregatie si iti dau restul pana la ultimul cent. Sau americanii. Culmea este ca niciodata nu mai iau maruntul respectiv inapoi. In Romania, de fiecare data la rest se va rotunji in defavoarea ta. In cel mai bun caz, daca suma este mare vei primi o bomboana sau o lama de ciunga. Aici e diferenta de educatie ... si tot de asta am ajus sa platesc si 9,76 RON inh Billa cu cardul.

Si ca sa inchei intr-o nota optimista de la Petrom am primit in ultimul timp restul pana la ultimul ban. Cum necum si-au rezolvat problemele cu maruntii :).

Analiza pe text (partea 2)

2011-02-11T09:04:00.000+02:00

Cand eram mic am mers cu masina la Brasov si am ramas impresionat de cat de frumoase, curate si bogate erau satele din zona Sibiului. Tata si-a calcat pe mandria lui de oltean si mi-a zis ca omul sfinteste locul. Nu stiu de ce dar lucrul asta mi-a ramas ars in creier.

Am avut noroc sa invat si sa cresc intr-o companie care era condusa de un baiat cu parul cret care il avea pe vino-incoa. Pentru el as fi mutat muntii ca sa nu-l dezamagesc. De la el am invatat ca daca ai principii sanatoase si le aplici zi de zi nu o sa ai niciodata nevoie de bici. Un simplu te rog frumos ii va face pe oameni sa mute muntii. Mai tarziu am inteles ca asta se numeste leadership si ca fara un astfel de om care sa fie inspirational nu prea poti si fi intradevar o companie mare. A fost o onoare sa lucrez pentru el.

„It is not allways about the people, even if we are succesful through them” . In momentul in care am citit asta mi s-a rupt filmul de tot. E contrar a tot ceea ce cred eu, se bate cap in cap cu sistemul de valori pe care il stiu si imi dau seama ca principiile mele si valorile „oficiale” sunt la ani lumina de ceea ce se asteapta de fapt de la mine. Si tot atunci imi dau seama ca asemanarile dintre doua prenume se opresc la buletin.

Am fost suparat aseara. Foarte suparat. Apoi am iesit la bere si pentru a nu stiu cata oara in viata mea omul cu parul cret a stiu ce si cum sa zica ca sa ma faca sa fiu ok cu mine. A stiut sa faca asta si ca amic si ca fost manager. Si ce ramane in urma comparatiei din capul meu e regretul ca nu le poti avea pe toate …

Analiza pe text (partea 1)

2011-02-11T08:37:00.001+02:00

Cea mai misto parte a unui anual review este feedback-ul primit de la colegi. Ieri mi-a fost livrat, punct cu punct, si uneori a fost de-a dreptul halucinant. De exemplu: “Lives to build a team and apply management by the book instead of living to create software”, adica in traducere libera “Traieste ca sa creasca o echipa si sa faca management ca la carte in loc sa traiasca ca sa creeze software”. Reactia mea a fost „E de bine sau de rau?”. Raspunsul a fost o alta intrebare: „Tu ce crezi?”. Am fost sincer si am zis ca nu stiu … „De rau” a venit confirmarea.

Ei de aici pentru mine a inceput analiza si intorsul pe toate partile. In primul rand eu nu traiesc pentru nici unul din lucrurile de mai sus. Ar fi pur si simplu trist daca as face-o, si imi pare sincer rau de cei care gasesc in afirmatia de mai sus mosorul ce invarte firul vietii (asta e luata dintr-o compunere din clasa a patra). Sunt infinit de multe lucruri mult mai importante pentru care sa traiesi.

Hai insa sa las filosofia si sa ma mut din zona de figurat in cea concreta. Deci e de rau ca imi place sa aplic management-ul ca la carte. Alternativa e sa creezi software facand management dupa cum te taie capul, sau dupa cum zice tanti Geta Bioenergeta la emisiunea de pe B1. Cartile de management sunt inutile si ar trebui sa citesc carti despre cum sa creez software. Bun … eu tind sa fiu de alta parere, mai ales ca daca ma uit la o alta inventie corporatista materializata intr-un sondaj anonim intre angajati la partea aia care incepe cu „manageru’ meu” se vede ca am citit niste carti ceva mai bune. Comparativ vorbind…

De 10 ani de cand muncesc ca sa creez software am trecut prin multe roluri, insa un lucru a ramas constant. Intodeauna efortul de creatie a fost unul colectiv, in care o echipa a transformat idei in linii de cod si mai apoi in software. Dezvoltatori, designeri, testeri, oameni cu manager in titlu au lucrat impreuna ca sa faca asta. Sigur, am fost si Feti Frumosi care faceau intr-o zi cat altii in 3 si care atunci cand au si-au dorit sa faca lucrurile singuri si nu ca echipa au devinit „super stars”. Doar ca in alta galaxie … Am facut suport si testare, am scris cod si am fost leader de echipa, am crescut oameni si sper ca am reusit sa construiesc echipe. Am facut toate astea ca sa pot crea software, si intodeauna am facut ceea ce rolul pe care il aveam o cerea ... si uneori mai mult. Ca sa parafrazez un citat celebru din industria in care lucrez, rolul unui manager este sa mute mobila din loc pentru ca oamenii cu adevarat creativi sa fie productivi … adica sa creeze software. Si da, si asta am citit-o undeva, nu am inventat-o eu, deci se pune la categoria management by the book. Si e vorba de o carte foarte foarte buna ...

Cred sincer ca cel mai important lucru pe care un manager trebuie sa faca este sa construiasca o echipa si sa-i asigure contextul propice ca ea sa faca ceea ce trebuie. Absolut nimic nu poate sa fie mai important sau mai critic decat asta. Cred la fel de sincer ca in lumea asta sunt oameni care situ sa faca lucrurile mai bine ca mine, si de asta incerc sa aplic zi de zi ceea ce ei au invatat si fac. Fara lucrurile astea nu cred poti sa faci software, sau cel putin eu nu vreau sa lucrez intr-o echipa in care fundatia si peretii sunt mai putin importante decat acoperisul …

In final pot sa zic doar atat: daca as stii cine a zis asta despre mine l-as ruga sa-mi dea citatul asta ca recomandare pe linked in. Pentru ca la mine in carte e de bine …

O zi grea

2011-02-07T20:54:00.002+02:00

Nu imi plac zilele grele. E atat de simplu, nu le vreau, ma seaca de puteri, ma sleiesc de energie, la sfarsitul lor ma simt un om sfarsit. Azi a fost greu foarte greu. Am repetat in cap de zeci de ori cum si ce o sa zic, fraza cu fraza, ca o poezie. Am facut scenarii despre ce intrebari o sa fie, cine ce o sa zica. Pregatire in amanunt, ca la carte.

N-a iesit nimic. Cuvintele nu se urneau, nu mai veneau deloc, locul lor fiind luat de emotie. A fost greu sa abtin, sa nu ma dau de gol cat de mult imi pasa si cat de greu imi este. Nu emotional, nu emotional, asta era tot ce puteam sa imi zic in cap. Reactiile si intrebarile au fost altele, am simtit frustrare si resemnare, am simtit abandon si supriza.

Apoi au venit alte emotii, grele si cu tenta personala, care au aterizat tocmai azi de parca nu aveau o alta zi mai buna ca sa vina. M-au ravasit si imi venea sa plang de ciuda ca se poate intampla asa ceva. Am incercat sa ma adun si aproape am reusit.

Sfaritul chiar mi-a smuls un zambet, pentru ca a eluciat si mai bine surpriza. E incredibil cum poti sa fi inteles cel mai bine de cei de la care ma asteptam mai putin, de cei carora le-am subestimat capacitatea de a ma citi si de a ma intelege.

De maine o sa fie bine.

Opt plus

2011-02-02T22:26:00.000+02:00

S-a intamplat saptamana trecuta. Dupa mai mult de opt ani. De la kituri la senior product manager 100 de metri garduri in cateva secunde. Sau in opt ani si ceva. Cand am intrebat-o ce o sa faca acum a glumit frumos: senior product manager, junior housewife. Apoi, caracteristic, a trecut la lucruri serioase: o sa-mi caut ceva.

E greu sa faci pasul asta. si stiu pentru ca acum doi ani eram acolo. Si a trebuit sa fiu pissed off ca sa imi caut altceva si sa plec. Ma intreb cat de nervos ar fi trebuit sa fiu ca sa plec pur si simplu...

Imi pare rau ca s-a intamplat asta, pentru ca imi pasa. Si nu dau nici negru sub unghie pe o sigla si un nume ci imi pasa de oamenii care au fost acolo si de cei care au ramas. Si stiu ca pentru cei care raman e o pierdere.

Iar dupa opt ani si ceva sa te rupi asa e greu. Si e nevoie de curaj, mult curaj. Ceva ce nu i-a lipsit niciodata.

Bafta multa mai ... junior housewife, viitor senior product manager :)

Sclavie

2011-02-02T22:14:00.001+02:00

Ne vedem foarte rar, la un pahar de bere … doua ore. Nu l-am mai vazut de un an jumatate si am reusit cu greu sa ne gasim dupa aproape doua luni de amanari ce pareau nesfarsite. Era sa nu-l recunosc, cu cateva kilograme bune in plus, cu parul mai rar si fata pamantie. Ochii i-au ramas la fel dar sunt ascunsi de multe vanisoare sangerii ce nu sunt altceva decat o prelungire normala a unor cearcane adanci. Deja ma simt vinovat ca e cu mine la bere si nu e acasa.

Am inceput cu Salut, cum mai esti? Primele cuvinte au fost: nu mai pot, sunt un sclav. Am cerut berea si apoi incet ca intr-o piesa proasta am inceput sa vorbim. I-am zis de ultimul meu an, ca a fost cam prost, ca am cam dat-o in bara. A zambit si pentru un moment l-am recunoscut. Mai ce-ti place sa te mai plangi! Da … el este, il stiu de mult a ramas la fel. Ma bucur ca inca mai simti, a continuat. Eu chiar nu mai pot.

De doua luni lucreaza fara pauza. A lucrat si de sarbatori, ca in Martie trebuie sa termine proiectul. E sclav, un sclav destept care odata era pasionat si entuziast, plin de idei ce vroiau sa schimbe lumea. Acum are o familie, un apartament, un teren si multi multi bani de dat la banca. In franci elvetieni. Si o sotie care este bugetar.

Ma simt prins intr-o comedie neagra, din care nu pot iesi. Am vrut sa vand terenul, dar nu il cumpara nimeni. Ma cac pe el de vis frumos de a avea o casa pe pamant. Am devenit sclavul visului asta, si muncesc ca sa am din ce plati ratele si sa traim. Sa plec n-am curaj, in plus am incercat anul trecut si nu merita, nu era nici macar un ban in plus. Freelancing-ul e dus, am nevoie sa dorm … cand naiba sa mai muncesc in plus?

De data asta nu seful lui a omorat pasiunea. Si nici un proiect prost. Ci grija zilei de maine si investiiile proaste. Care o sa-l urmareasca o viata. Arunca totul la gunoi, vinde ce mai poti si pleaca, i-am zis. Nu pot sa pierd tot ce am muncit! E enorm, mult prea mult.

Nu i-am mai zis ca plec iarasi in Peru. Nu am vrut sa mai intorc odata cutitul in rana. Era deja prea adanca. I-am urat noape buna, si i-am spus sa se uite in oglinda dimineata. Acolo o sa gaseasca ce pierde cu adevarat. Si pun pariu ca ce o sa vada valoreaza mai mult decat un apartament la bloc si visul unei case pe pamant!

La ce e buna iarna

2011-01-26T08:46:00.000+02:00

Asta cu managementu’ e munca grea frate. Adica pointeru’ e pointer, cu un pic de aritmetica pe adresa de memorie totul e clar ca buna ziua. Cand trebe’ insa sa faci management e mult mai complicat ca e cu feedback, cu rezultate, atitudini, emotii si oameni. Vorba aia, da-mi doamne un deadlock sa debughez decat sa am o discutie cu shefu’. Acu daca deadlocku’ e de la mine discutia cu sefu’ e inevitabila …

Partea cu adevarat grea insa incepe aici. Cand lucrurile se duc naibii si lumea se invarte in jurul tau ce faci? Sa te opresti sa gandesti, sa fi impulsiv, sa mergi pe emotional si sa tratezi totul instinctual? Deja e clar, incepi sa te gandesti si tare bine ar fi sa incepi sa te gandesti nu la ce sa faci in situatia asta ca manager, nu la problema, ci la solutie. Sau la cine poate ajuta la gasirea unei solutii.

Ce nu trebuie sa faci e sa arunci cu cacat pentru ca miroase. Rezolva problema si apoi la rece descompune cauzele. Toate cauzele, nu doar alea care sunt usor de vazut. Si ai nevoie sa faci asta la rece pentru ca la cald cacatul miroase. E un fel de arheologie bucata asta, in care iei istoria si o amesteci cu programare punand not la conditiile din ifurile de pana atunci. Ce risti altfel? Nervi, pierdere de incredere, senzatie de nedreptate intr-un cuvant demotivare crancena. Si un mare mare miros de cacat improscat pe pereti pentru ca sigur o sa se gaseasca cineva cu o parere diferita de a ta care sa ia cacatul si sa-l arunce si in alta parte. Si e normal, pentru ca lucrurile se vad diferit de pe pozitii diferite, de sus, de jos sau de la colt.

Sa vina geru’ poate ca ne mai racorim un pic

Rabdarea de a-i intelege pe altii (sau 2 lectii pe ziua de azi)

2011-01-14T22:03:00.002+02:00

Oricum te uiti la lumea asta suntem diferiti. Mai cu burta, mai cu ochi caprui, cu par sau mai putin par fiecare le avem pe ale noastre si le percepem asa cum ne-a obisnuit societatea (ne)civilizata in care ne pierdem vremea zi de zi. Si chit ca ne place suntem obligati de bunul simt si de instinctul de supravietuire sa-i respectam pe cei din jur oricat de diferiti ar fi fata de noi.

De exemplu azi am intalnit un om cu chef de gluma care de fapt nu e glumet. Nu are nici un sens fraza pe care tocmai am zis-o, nu-I asa? Ei bine, din fericire are, pentru ca obisnuinta il face pe acelasi om sa mai sara din cand in cand cu amandoua picioarele in balta si sa-i stropeasca pe cei din jur. Uneori o face nativ si rautacios, alteori chiar e gluma, cum a fost azi. Problema e sa reusesti sa diferentiezi intre ele si sa poti sa le intelegi, sa accepti ca asa se invarte lumea pentru el. Asta ar fi prima lectie de azi, sa-i accepti pe cei din jur asa cum sunt, chiar si atunci cand te stropesc.

Tot cam prin acelasi orizont se invarte si al doilea exemplu, care este despre superstaruri de data asta. Adica e vorba de echipa muncitoreasca de pe teren, aia in care fiecare are rolul ei. Ai mingicarul care le invarte de le rupe, ai portarul care da siguranta, ai extrema care alearga pana nu mai poate in toate directiile, coordonatorul de joc, si inchizatorii, baietii aia fara sclipici care pun osul la treaba. Mai ca era sa uit de antrenor, nu de alta dar e cam cel mai important. El trebuie sa stie unde este locul fiecaruia si sa-si pretuiasca jucatorii nu pentru sclipiciul pe care il au pe ghete, ci mai curand pentru cat de bine sau rau functioneaza echipa cu ei in teren. Nici un jucator nu este perfect, insa valoarea lui este data de cum joaca echipa cu el in teren, nu de cat de bine i se pare antrenorului ca dirbleaza. Nu de alta, dar nu stiu daca vrei sa ai un portar care sa dirbleze si niciodata nu vei castiga daca nu ai si un portar. Si asta e a doua lectie pe ziua de azi: Spania a castigat campionatul mondial in timp ce Messi a luat balonul de aur vazand finala la televizor. Iti dai seama ce glumet ar fi un antrenor care si-ar face o echipa cu 11 de Messi …

Tot e bine ca e vineri!

Zgripturioaica, fructele si ING plus Vodafone

2011-01-09T13:29:00.001+02:00

N-am crezut ca o sa strarnesc atatea reactii cu postul legat de renuntarea mea la ING. Am avut colegi si amici care mi-au zis ca sunt zgarcit, ca alerg dupa prima oferta mai buna pe care o primesc. A fost si tabara celor care mi-au dat dreptate pentru ca la randul lor erau nemultumiti de unele aspecte. Si ca sa o clarific inca o data vreau sa va zic o poveste adevarata.

Am un aprozar la parterul blocului. Fructe si legume decente, convenient amplasate la botul calului si ma scapa de corvoada de cantari singur in Billa sau de nebunia si calitatea submediocra a hipermarketurilor. Unde mai pui ca micul magazin e deschis in week-end si pana seara tarziu. Acum vine partea fun a povestii, sunt 2 vanzatoare, o dulceata de zana care zambeste tot timpul, converseaza cu tine atat cat trebuie, te lasa sa-ti alegi fructele si legumele, si chiar de multe ori iti zice: mai bine nu lua struguri azi… In plus de asta stie din ce tara sunt merele pe care le vinde, de unde vine pepenele galben din ladita, sau daca rosiile sunt dulci sau nu. Are aproape intodeauna rest, rotunjeste in jos si face asta cu toata lumea. In contrapartida este zgripturoaica care e stramba, incruntata si urata (si aici ma refer la caracter). Niciodata nu are rest, iti cere marunt sau te trimite sa schimbi banii. Nu stie de unde sunt fructele ca nu o intereseaza, nu te lasa sa-ti alegi cartofii si doamne fereste sa incerci sa vezi daca rosiile sunt tari ca urmeaza tavalugul … Deja stiu cand sunt fiecare, iar cand gresesc calculele fac stanga imprejur si ma duc la Billa. Pentru ca asa sunt eu, imi place sa imi las banii acolo unde lumea se poarta frumos cu mine, unde sunt placut surprins de o atitudine prietenoasa, unde pentru banii pe care ii dau primesc un pic mai mult decat produsul pe care il cumpar. Si pentru asta sunt in stare sa platesc premium.

Cei de la ING au inteles asta, dar prea traziu. Pentru mine a fost un caz fericit pentru ca acum am o solutie de banking net superioara ca servicii si mult mai ieftina ca si costuri. Niciodata insa nu as fi facut acest pas daca cei de ING ar fi stiut cum sa se poarte, ar fi inteles ca fiecare client este unic si special. Incredibil, dar in ultima instanta, dupa ce mi-am scos banii de la ei am primit un telefon de la cineva care chiar putea sa-mi ofere gratuitatea de Home Bank. Nu a reusit decat sa ma enerveze pentru ca e ca si o contraoferta la locul de munca cand ai zis ca pleci, oricum o dai nu iti pica bine.

Si anul nou a venit si cu renuntarea de Vodafone si mutarea in alta retea. Cu un telefon nou cumparat si pe un abonament dublu ca pret. Mai multi bani adica decat as fi obtinut de la Vodafone. Sincer merita fiecare cent platit in plus, pentru ca de o luna deja nu mai contribui cu nici un ban la veniturile unei companii care dupa 8 ani de zile nu a inteles ce inseamna sa ai un client fidel.

Si celor care imi zic ca sunt zgarcit … asa o fi, dar nu sunt cu banii mei ci doar tin la principiile, timpul si experientele pe care vreau sa le primesc in schimbul baniilor.

Ce se intampla cand nu ai chef de citit

2010-12-25T21:08:00.000+02:00

In vacanta mi-am adus multe carti de citit, dar nu am chef deloc de ele. Sunt tot un fel de munca doar ca ma amagesc singur ca ma vor face mai destept si intelept, ca voi stii mai multe daca le voi citi ... In esenta nu am chef sa le mai citesc, si in contrapartinda m-am trezit uitandu-ma la cateva poze facute anul acesta ca sa ai pierd timpul. M-am oprit la cateva dintre ele, nu cele mai nici cele mai inspirationale, ci degraba cele care mi-au sarit in ochi si m-au facut sa zambesc. Si cum e Craciunul si nu vreau sa zambesc singur o sa le pun aici cu precizarea ca toate sunt instantanee din Roma.